Cand cuvintele nu sunt suficiente...

Ingrid, fetita mea, a implinit astazi un an.

Pana la venirea ei pe lume n-am avut niciodata sentimentul ca nu au cum sa cuprinda cuvintele rostite ceea ce simt cu adevarat. Cuvintele nu sunt suficiente sa redea ce poti simti ca mama: iubire, mandrie, bucuria pentru orice mic gest sau progres al copilului tau, sau o tristete fara margini cand nu ii este bine. Si nu ai cum sa intelegi aceste sentimente la adevarata lor intensitate pana nu ai un copil.

Nu o spun cu superioritatea unei femei devenita mama. Am vazut si de-astea. Femei care se simteau deasupra tuturor doar pentru ca sunt mame si toate celelalte erau compatimite pentru a fi neimplinite. Nu, nu e deloc asta. Este la fel ca orice experienta pe care o ai. Poti sa iti faci o idee la modul teoretic sau sa stii totul despre ceva, insa practica iti deschide perspective nebanuite. Asa sunt si eu de un an de zile, de cand am inceput sa invat sa fiu mama.

In urma cu un an, plecam cu trolerul spre spital de parca as fi plecat in una dintre obisnuitele mele deplasari. Asteptarea luase sfarsit. Teama de spital, de operatie se amestecau cu nerabdarea de a-mi vedea fetita. Totul a decurs foarte rapid si la 9.25 am auzit primul tipat sanatos al copilului meu.

Debutul - Prima fotografie a lui Ingrid, preferata tatalui ei

De atunci timpul a trecut extrem de repede, iar sufletul meu s-a imbogatit cu noi sentimente, cu noi senzatii zi de zi. Cuvintele sunt insuficiente sa exprime ce simti atunci cand copilul tau de doar o zi iti zambeste, chiar daca stii ca e nu e un zambet constient, cand te striga prima data "mmma-mmma", cand iti prinde fata intre manutele pufoase si te pupa in stilul lui - te linge precum face cu orice jucarie sau obiect care ii cade in mana -, sau cand, dupa prima zi de serviciu si prima lunga absenta de langa el nu mai vrea sa plece din bratele tale si parca vrea sa iti arate tot ce a invatat ea cat timp ai lipsit.

Stau in fata laptopului si nu pot sa scriu. Poate ca asta spune tot...

Astazi