luni, 31 august 2009

Bulgarii "rad" agentiile de stat

Cand Boiko Borisov, premierul bulgar, l-a adus in guvern ca vicepremier si ministru de finante pe Simeon Diankov am inteles ca a dat lovitura. Diankov a lucrat la Banca Mondiala il ultimii 14 ani si activitatea lui a fost extrem de apreciata.

Ca ministru de finante, intr-o situatie de criza economica mondiala, iata ca Diankov ia o serie de masuri fara sa stea pe ganduri. Ultima, citesc in presa bulgara, e desfiintarea tuturor agentiilor de stat. Ele vor fi transformate in directii in ministere sau agentii executive, zic ei.

"Bulgaria are o duzina de agentii, toate cu sediul in capitala, in Sofia. Le vom inchide pe toate si vom externaliza unele servicii in teritoriu. Functionarii publici nu trebuie sa stea doar in spatele birourilor toata ziua, ei trebuie sa mearga prin tara si sa munceasca acolo, sa faca ceva concret", isi justifica decizia, potrivit Novinite, ministrul bulgar.

Premierul a aprobat imediat decizia de a "rade" cele 11 agentii guvernamentale care avea ca obiect de activitate bulgarii din strainatate, drepturile copiilor, turismul, ca sa amintesc doar cateva domenii.

"Reformele trebuie facute in primele zile dupa ce preiei mandatul, asta e o lectie pe care am invatat-o la Banca Mondiala", zice el, potrivit Novinite.

O buna lectie! Poate domnul Pogea ar trebui sa faca macar un internship la Banca Mondiala.

Tot avem tendinta sa ne comparam cu bulgarii, ca deh, suntem colegi de rapoarte ale Comimsiei Europene pe justitie si pe fonduri europene, iar europenii ne gandesc oricum la pachet, dar mi-e teama ca luand astfel de masuri iarasi ne-o iau inainte, ca prin 2004-2005.

vineri, 28 august 2009

Valencia - un oras spatial: Orasul Artelor si Stiintei

Cand am hotarat sa plecam in concediu ne-am spus ca vom inchiria o masina sa ne plimbam putin, pentru a vedea si alte orase decat Barcelona sau a sta pe plaja. Destinatia urma sa fie Valencia, numai ca n-am avut timp sa ne documentam inainte despre acest oras.

Asa ca nu stiam exact la ce sa ne asteptam, insa, vorba aceea, "berzei chioare ii face Dumnezeu cuib", adica lucrurile se aranjeaza de la sine. Asa ni s-a intamplat si noua: am ajuns in Valencia si ne-am luat dupa niste indicatoare care aratau directia spre o sala de concerte. Am zis sa incepem de-acolo.

Si foarte bine am facut, intrucat am nimerit in poate cel mai frumos loc din Valencia: City of Arts and Science, orasul artelor si stiintei, un loc care pare un oras spatial.


Am traversat un parc si ne-am indreptat spre cladirea care se vedea in zare. Pe masura ce ne-am apropiat am vazut apa de un bleu hipnotizant. Totul parea o bijuterie. Bazinele "batute" cu mozaic alb erau cele care faceau ca apa sa aiba aceasta culoare. Afara erau peste 35 de grade, noi simteam ca sunt pe putin 40, asa ca primul impuls a fost sa ne scaldam mainile in apa racoroasa, cu timiditate la inceput, insa am vazut ca localnicii n-aveau nicio ezitare in a intra cu picioarele in apa.



Orasul parea adormit la acea ora a pranzului, pe acele temperaturi, insa pe masura ce inaintam in "orasul spatial", cum mi-a placut mie sa-i zic, i-am descoperit si pe valencieni. Stateau pe terasele umbroase de sub cladiri, sau stateau pe bancile din mozaic alb la plaja, sau cum am spus, stateau pe marginea bazinelor cu apa, cu picioarele la racorit.


Cladirea centrala, in forma de ochi, zic ei, care adaposteste opera din Valencia. Se numeste Palatul Artelor Regina Sofia si are patru sali de concerte. A fost inaugurat in octombrie 2005.

Am intrat intr-un magazin de-acolo si am rasfoit un ghid al Valenciei. El ne-a confirmat ca ajunsesem in cea mai spectaculoasa parte a orasului si am citit ceva despre Orasul Artei si Stiintelor. Am aflat ca acolo exista cel mai mare acvariu din Europa, cinematografe imax, un muzeu de stiinte, sediul operei din Valencia. Mai multe informatii gasiti aici.

Presupun ca fotografiile vorbesc de la sine, insa in mod sigur as recomanda Valencia atunci cand hotarati sa faceti o calatorie in Spania. Am fost si in orasul vechi si locurile arata foarte bine, dar sunt locuri pe care le intalnesti in toate marile orase occidentale. Ne-a mai placut si arena in care au loc luptele cu tauri si regret ca nu am vazut un astfel de spectacol.

"Harpa" din spatele meu este un pod, iar artera pietonala este chiar pe mijlocul lui, intre cele doua benzi de circulatie a masinilor.

Ca sa intri in complex de pe una dintre laturi, pentru a ajunge intr-o galerie verde numita Umbrar, trebuie sa intri pe-aici. Mai multe randuri de trepte trec pe sub niste arcade cu mozaic albastru. Totul e alb si albastru acolo, preponderent alb. Totul este "batut" nu cu pietre pretioase, ci cu mozaic.


Asa arata galeria, o parte din ea este inca in amenajare, este o galerie de arta in aer liber, sunt o multime de palmieri, de plante, un frumos loc de plimbare. O multime de tufe de lavanda imprastie in aer mirosul binecunoscut. Nu mai vroiam sa plecam de-acolo. Mai ales ca, la soarele de-afara, umbra de-acolo era mana cereasca.


In Umbrar poti ajunge prin mai multe parti, una dintre ele este asta, urcand un sir lung de trepte albe si stralucitoare. Mozaicul despre care va vorbeam este prezent peste tot, inclusiv pe trepte. Daca in patea opusa lor nu ar fi niste magazine, un Carrefour, ai zice ca esti intr-un spatiu de pe alte taramuri. Comul din plan indepartat este locul in care se gasesc lifturile si scarile, pentru a cobori la nivelul inferior, unde sunt bazinele cu apa.


Acesta este unul dintre podurile rutiere din Orasul Artelor si Stiintei, cel apropiat de Opera. Este o sosea cu dublu sens, destul de pustiu la acea ora din zi. Nici macar blocurile de locuinte din jur nu sunt obisnuite, arhitectii le-au gandit in asa fel incat ele sa rezoneze cu "orasul spatial".


Asta se vede de pe podul de mai sus, atunci cand te uiti inspre cladirea operei, care e in dreapta. Bazine cu apa, de aceeasi culoare, si multa umbra sub coloane.



Munca la acest oras al culturii si stiintelor continua, inteleg ca aceasta constructie va adaposti spatii pentru concerte si evenimente sportive.


Noi n-am stiut ca Valencia poate oferi asemenea surprize, recunosc ca nu stiam multe lucruri despre acest oras. Insa repet, merita sa il vizitati cand sunteti in Spania. Locurile vazute cu propriii ochi sunt mult mai spectaculoase decat pozele. Imi pare rau ca nu l-am vazut si seara, insa am vazut niste fotografii facute atunci cand toate cladirile sunt luminate si pare un spatiul ireal. Va recomand cu caldura sa mergeti acolo.

Un ultim sfat: noi nu stiam ca in Spania sunt autostrazi cu plata si fara, adica presupuneam ca se plateste pe autostrazi ca peste tot. Insa pe alea cu plata se plateste enorm. Drumul spre Valencia l-am facut numai pe autostrazi cu plata, apoi ne-am prins si am luat-o, la intoarcere, pe altele fara plata. E adevarat, mai aglomerate. Insa drumul ne-a costat vreo 50 de euro, ceea ce e foarte mult, in conditiile in care, cum am spus, la intoarcere am luat-o si pe mari bucati de autostrada fara plata. Asa ca, daca inchiriati o masina in Spania aveti in calcul si asta.

miercuri, 26 august 2009

M-am indragostit. De un nebun... sau de un geniu

Veti spune ca sunt una dintre multele care s-au indragostit de Gaudi. Nebun sau geniu, era intrebarea in epoca, pana cand s-au lamurit ca e vorba despre a doua varianta. Ma gandesc cum Spania asta a dat niste artisti de-a dreptul geniali: Dali (preferatul meu), Gaudi (noua mea dragoste) si Picasso.

Am vazut fotografii cu opera lui Gaudi, am vazut documentare si filme, insa e cu totul altceva atunci cand vezi pe viu toate minunatiile alea. Mi-am dorit foarte mult sa ajung la Barcelona - am colindat atat prin Europa asta si nu ajunsesem in Spania pana acum - si dorinta mi s-a implinit in aceasta vacanta. Din grupul nostru, am fost cu un cuplu de prieteni, eram singura care nu mai fusese in Barcelona. Iubitul meu era pentru a patra oara, prietenii mei am inteles ca a doua. Si totusi, Barcelona este intotdeauna de descoperit.

Asa ca am decis sa luam un autobuz care face tururi prin cele mai importante locuri turistice, dupa care urma sa revenim in locurile care ne-au placut cel mai mult, sa zabovim pe-acolo. Era a doua zi de concediu si am nimerit o zi extrem de calduroasa. Nici nu avea cum sa fie altfel in august, in plin sezon. Sa nu vorbesc despre aglomeratia din oras.



Prima destinatie a fost Sagrada Familia si, evident, imi doream foarte tare sa o vizitez. Numai ca probabil am fi pierdut toata ziua stand la coada. Cred sincer ca e o idee proasta sa vrei sa vezi astfel de obiective turistice in plin sezon, pentru ca alte mii de oameni au exact aceeasi idee ca si tine. Dupa experienta din noiembrie anul trecut, cand am stat la coada la Turnul Eiffel mai bine de doua ore, mi-am spus ca nu ne tin puterile sa stam la coada de la Sagrada Familia probabil mai bine de 3-4 ore. De-a lungul cozii erau niste indicatoare care iti aratau ca din locul respectiv mai ai de asteptat x ore. Iar cum coada se insira pe trei laturi ale catedralei, am privit-o cu regret doar pe dinafara, promitandu-mi ca voi merge intr-un week end in timpul iernii sa vad si interiorul.



Schelele si constructiile care au loc indica foarte clar faptul ca Sagrada Familia este inca in constructie si este estimat ca finalul lucrarilor sa fie in 2026, la 100 de ani de la moartea lui Gaudi. Finantarea lucrarilor se face prin donatii private si din banii adunati in urma vanzarii biletelor. Ultimii ani ai vietii Gaudi si i-a dedicat acestei opere si chiar locuia acolo.


Detaliile de pe cladire sunt remarcabile si iti iau rasuflarea, desi probabil acesta nu este cel mia reprezentativ dintre ele.

Cel mai mult in Barcelona mi-a placut Parcul Guell. Pe drumul spre parc parcurgi o strada in panta cu magazinase cu suveniruri. Nu mica mi-a fost mirarea cand am remarcat la vanzare reproduceri ale tabloului meu preferat: Sarutul lui Klimt.

Accesul in parc este gratuit si, slava Cerului, nu era nicio coada. Ne-a intampinat muzica imediat ce am intrat in parc. Un tanar canta hit-uri ale U2 acompaniat la o chitara. Gaudi si U2 - ati zice ca e corny, dar, pe bune, mi se parea ca asa trebuie sa arate paradisul. :)) Chiar daca temperatura de-afara era extrem de ridicata. Probabil ca erau vreo 37-38 de grade, insa eu simteam ca ar fi fost 42.


Clipocitul apei in fantana de la intrare te imbia la balaceala. Sub pretextul ca faceai poze, iti scaldai un degetel in apa rece si te inviorai.



Adevarul e nu stiam incotro sa ma uit, ma fascina totul. Acoperisurile, mozaicul, atmosfera. Urcand scarile i-am zarit pe Andra si pe Catalin Maruta, pierduti intr-o multi care le conferea anonimatul, insotiti probabil de prieteni care le faceau poze.



Mi-a placut foarte mult mozaicul, pe care l-am intalnit nu numai in Barcelona, ci si in Valencia. Vorbeam cu prietenii mei si imi aduceam aminte ca aveam in orasul copilariei mele, in Deva, un bloc cu mozaic, dar parea atat de urat si de ieftin, iar aici mozaicul facea ca fiecare cladire sa para o bijuterie in oras.


Terasa principala din parc este celebra prin mozaicurile atat de pe interior, cat si din exterior.


Si un detaliu.

Turistii se odihnesc pe terasa principala, de unde au o imagine de perspectiva asupra intrarii parcului, o imagine spectaculoasa. Din galeria de dedesub se auzeau acorduri de muzica clasica, interpretata la chitara.

Marturisesc ca nu as fi plecat din parc. Este locul meu preferat din Barcelona, voiam sa ma intind pe iarba, la fel ca foarte multi tineri, sa imi scot cartea din geanta si sa citesc pana as fi uitat de mine. Asta mi-as fi dorit, insa mai aveam lucruri de vazut si voiam sa le parcurgem pe toate, pentru a reveni apoi la cele care ne-au placut cel mai mult.

Asa ca urmatoarea oprire a fost la La Pedrera, unde am stat la coada pentru a intra inauntru. Cladirea era interesanta si privita din exterior, insa acoperisul iti taie rasuflarea. Fotografiile din ghidul de calatorie cu Barcelona pe care il aveam cu noi ne-au determinat sa ne luam inima in dinti si sa ne asezam la coada. A mers mai repede decat ne-am imaginat.


Dupa o zi de colindat simteam nevoia unui moment de odihna, chiar daca simteam ca sunt 40 de grade afara si soarele ardea. Merita insa sa stai si sa contempli ce a putut imagina Gaudi.



La Pedrera sau Casa Mila a fost construita pentru un cuplu extrem de bogat la inceputul secolului trecut, cladirea se considera a fi fost terminata in 1912. E amuzant ca proprietarii au fost la vremea respectiva amendati in repetate randuri de oficialitati pentru ca nu respectau arhitectura cartierului. :)



Detaliu al ornamentelor balcoanelor vazut din interior.

In interior, pot fi vizitate niste apartamente. Nu sunt extrem de spectaculoase, dupa parerea mea, insa sunt foarte bine conservate: bai, bucatarii, sufragerii si o camera a copiilor cu multe jucarii, cu un plan al casei, cu camerele din apartament in miniatura. Am glumit cu prietenii si spuneam ca, probabil, copiii trebuiau sa invete asa cat de mare le e casa si care este destinatia fiecarei camere.

Pe aceeasi strada cu La Pedrera este Casa Batllo, tot opera lui Gaudi, iar mai jos este un detaliu din exterior.




Pe masura ce scriu imi dau seama ca fotografiile vorbesc de la sine, cuvintele sunt de prisos. Mai mult, cred ca toate acestea trebuie vazute cu propriii ochi. Cei care au fost in Barcelona stiu despre ce vorbesc. Celor care nu au ajuns inca le spun ca merita. Eu mi-am propus sa revin, intr-un week end prelungit, candva iarna sau toamna tarziu, atunci cand nu este sezon turistic, pentru a avea timp suficient sa savurez - in mai putina aglomeratie - noua mea dragoste: opera lui Gaudi.

luni, 24 august 2009

I'm back!

E adevarat, nu v-am anuntat ca plec, dar va anunt ca ma intorc. Dar n-am vrut sa intorc cutitul in rana celor al caror concediu era ceva mai tarziu sau l-au avut deja. :)

Asadar, m-am intors dupa doua saptamani de absenta. Am fost in concediu. In perioada urmatoare va voi povesti descoperirile mele din Spania, unde am fost pentru prima data. Mi s-a indeplinit dorinta de a vedea Barcelona, dar am si colindat putin prin"imprejurimi", adica la Valencia, in Andorra si in sudul Frantei, prin zona Perpignan-ului. Am facut un pic de plaja, am inotat si m-am odihnit.

Am facut poze, m-am indragostit de Barcelona, asa cum anticipam, am abuzat de Mojito (adica am baut in fiecare seara cate unul) si m-am scarbit de paella (desi n-am mancat decat de doua ori). M-au amuzat cateii turistilor, parca pe zi ce trecea din ce in ce mai mici, i-am adorat pe buldogii francezi. Pacat ca prietenul meu nu-mi da voie sa tin un pet in apartament, ca mi-as dori un buldog francez.

Daca ar fi sa enumar pe scurt high light-urile vacantei ar fi: Barcelona - Parcul Guell, in special, acvariul din Barcelona, Orasul artelor si stiintelor din Valencia, infrastructura spaniola - au super-autostrazi, cele cu plata cam scumpe, asa ca o sa imi permit sa va dau niste sfaturi de calatorie mai incolo, daca aveti intetia de a inchiria masina si n-ati mai facut-o in Spania, fructele de mare. Si Hard Rock Cafe din Barcelona, din Piata Catalunia. Despre ele, pe larg, in postarile viitoare. :)

joi, 6 august 2009

Knut a crescut mare. E pe cale sa aiba o iubita italianca

Il cunoasteti pe Knut (aici e povestea lui, pe scurt), n-aveti cum sa nu-l stiti pe ursul polar din zoo de la Berlin, care a fost prezentat publicului in 2007, cand era doar un pui de 130 kilograme respins de mama lui si crescut de un ingrijitor.

Knut este o marca inregistrata in Germania, iar in anul in care s-a nascut si a devenit cunoscut profitul gradinii zoologice din Berlin a fost de 5 milioane de euro, iar numarul de vizitatori a fost mai mare cu 30% decat cel estimat. Cantece, carti, film despre viata lui, musical-uri, coperte de reviste - Knut este subiectul tuturor acestora.

Ursuletul Knut la momentul prezentarii publicului. Curand a devenit o marca, o celebritate(jos).

Acum Knut a crescut mare si nu mai este atat de dragalas ca in copilarie, insa viata lui continua sa intereseze. Publicatia Tagesspiegel spune ca este foarte posibil ca "baiatul" sa aiba o prietena. Gianna, un alt urs polar de la gradina zoologica din Munchen ar ptuea fi adusa sa locuiasca impreuna cu Knut intrucat spatiul polar din gradina zoologica bavareza trebuie extins. Asa ca Gianna, considerata italianca, ar putea deveni de la mijlocul lunii septembrie nu numai colocatara, dar si iubita lui Knut.

Asa arata Knut la varsta de doi ani. Si-a mai pierdut din dragalasenie, insa publicul nu si-a pierdut interesul pentru el.

Niciuna dintre gradinile zoologice nu a confirmat inca informatia. Dar ea pare un partener potrivit pentru Knut, intrucat au aceeasi varsta, trei ani deja. Insa, potrivit specialistilor, Knut mai trebuie sa astepte un an pana la a deveni la randul lui parinte, intrucat masculii pot concepe de la patru ani, in timp ce femelele de la trei.

Informatia s-ar putea sa ii dezamageasca pe fanii ursului polar care, atunci cand aparuse si micuta Floke, orfana de la gradina zoologica din Nurnberg, au gasit partenerea portrivita pentru simpaticul urs Knut. Ambii celebri, ambrii extrem de simpatici si ambii cu un destin dur la nastere, dar unul plin de succes dupa, Knut si Floke pareau Brangelina speciei lor. Acum se pare ca ar putea intra Gianna pe fir.


Ea e Gianna.

miercuri, 5 august 2009

Helen Thomas, prima doamna a presei

Numele poate nu va zice nimic. Nici mie nu-mi zicea pana anul trecut, cand i-am vazut povestea. Este jurnalist, corespondent la Casa Alba, de aceea multi ii spun prima doamna a presei.

Cand eram mai tanara, mai pe la inceputurile mele intr-ale meseriei, dupa o conferinta de presa la care am vazut niste jurnaliste trecute bine de 45 de ani, mi-am spus ca nu vreau sa imbatranesc in presa, sa fiu ridicola ca ele, sa fiu rupta de realitate ca ele si sa pun intrebari stupide ca ele. Apoi mi-am spus ca, poate, nu au fost niste jurnaliste bune nici la tinerete, ca doar omul nu se prosteste in timp, ci capata experienta si devine mai bun in profesie.

Dupa aceea am ajuns la evenimente internationale si am vazut cat de frumos poti imbatrani in presa, am vazut ca pustii de la noi erau exceptii afara. Acolo, la marile evenimente la care am avut sansa sa merg sunt jurnalisti cu mare experienta, cei tineri sunt eventual asistenti. Mi-am dat seama ca temerile mele privind ridicolul in presa sunt total nejustificate. Daca esti profesionist, varsta nu poate decat sa te ajute si sa iti dea expertiza si respect in cadrul breslei.

Anul trecut am vazut un documentar despre decanul de varsta al corpului de presa de la Casa Alba. Este vorba despre chiar Helen Thomas. A lucrat zeci de ani la UPI, iar acum este la Hearst Corporation, comentator si corespondent la Casa Alba.

Ieri, in 4 august, femeia a implinit 89 de ani, iar presedintele Obama, a carui zi de nastere a fost in aceeasi zi, insa el a implinit 48 de ani, a facut o vizita-surpriza in centrul de presa pentru a-i duce niste birthday cupcakes, prajiturele, si pentru a-i ura la multi ani.



De ce acest gest din partea presedintelui? Nu e intamplator, pentru ca Helen este un om influent si respectat. Ea este corespondent la Casa Alba de pe vremea presedintelui Kennedy. A fost reporterul care l-a insotit in campanie din partea UPI si apoi a fost trimisa corespondent la Casa Alba. Si acolo a ramas pana acum, la Obama, care este al zecelea presedinte pe care il prinde.

Helen, alaturi de primul presedinte american de care "s-a ocupat" ca jurnalist, JFK.

De obicei sta in primul rand si pune cele mai dificile intrebari. "Cred ca atunci cand ai o singura sansa sa pui presedintelui SUA o intrebare, trebuie ca asta sa fie buna. Cred ca presedintii ar trebui intotdeauna pusi in dificultate. Trebuie trasi la raspundere pentru ceea ce fac fiindca au soarta lumii in mainile lor", spunea ea intr-un interviu.

Tocmai de aceea, in timpul mandatului lui Bush, inainte de invazia in Irak, a fost scoasa din primul rand, pentru ca l-a intrebat pe presedinte de ce trebuie inceput razboiul si care e amenintarea. A revenit insa la locul traditional odata cu administratia Obama. Noul presedinte a tinut sa remarce prezenta lui Helen acolo.

Presedintele George W. Bush a vrut sa pastreze aparenta unei relatii cordiale cu helen, chiar daca intrebarile ei l-au pus mereu in dificultate.

Alaturi de presedintele Ford.

In documentarul pe care l-am vazut facut de HBO, jurnalistii de la marile retele americane, inclusiv CNN, isi aminteau despre prima lor zi la Casa Alba, in calitate de corespondenti si spuneau ca, in ciuda experientei lor anterioare, se simteau intimidati de Helen. Mai mult decat jurnalist, este o institutie, un brand in sine. Presedintii americani au avut adesea consultari cu Helen, i-au cerut parerea adesea, insa asta nu a facut-o mai blanda cu ei in conferintele de presa.

A existat, inteleg, o profunda antipatie intre ea si Reagan.

Parintii ei au fost imigranti libanezi, ea s-a nascut in 1920 si a fost casatorita din 1971 pana in 1982. Nu are copii, potrivit biografiei de pe Wikipedia.

Helen Thomas a imbratisat ideile democratilor. In campania de anul trecut a sustinut proiectul lui Obama.

Helen Thomas este un model pentru orice femeie jurnalist, este dovada ca poti razbi intr-o lume a barbatilor - cum era corpul de presa de la Casa Alba - daca esti o femeie inteligenta. Iar ideea de a imbatrani in presa nu pare deloc deprimanta cand vezi astfel de exemple. E adevarat, ea traieste in SUA, acolo unde expertiza unui om de teren conteaza. La noi in presa, daca nu devii sefulet, n-ai nicio sansa sa fii retribuit pe masura specializarii tale. Dar asta e o alta discutie, pe care o voi initia aici, pe blog.

Pretul unei intrebari - "Sa ma pupi in fund!"

Datoria jurnalistilor este sa puna intrebari si, daca nu obtin raspuns, sa reformuleze intrebarea incercand totusi sa afle ceea ce vor.

Datoria jurnalistilor este ca, atunci cand au o informatie, sa o verifice. Cum? Intreband partile implicate.

Sunt doua idei de baza care ti se spun inca de cand intri la facultatea de jurnalism. Si nu trebuie sa faci facultate pentru asta, e la bunul simt. Multi au invatat meseria asta in presa, dar tot asta au invatat printre primele lucruri.

Ei bine, de doua zile, sunt din ce in ce mai indignata de oamenii iritati tocmai de aceasta practica normala si corecta a jurnalistului, de a pune o intrebare. Nu o sa ma refer aici la jignirile mai vechi aduse jurnalistilor atat de presedintele Basescu, cat si de alti politicieni. Ma voi referi la ultimele cazuri: Nistorescu, Romosan, Mazare.

Citeam interviul lui Petrisor Obae cu Nistorescu, in care el incerca sa obtina un raspuns privind modul in care a ajuns Nistorescu la Cotidianul, in conditiile in care el i-a raspuns ca a fost ideea lui. La un astfel de raspuns, normal ca vrei lamuriri: cum adica, te-ai dus si te-ai propus la Vantu, ti-a venit ideea, dar cu cine ai discutat? Din punctul meu de vedere, intrebari legitime. Iata o parte din dialog si urmariti cu atentie raspunsul lui Nistorescu:

"- Dar acum, cine a reluat invitaţia?
- Dacă ţi-am spus odată că mie mi-a venit ideea, de ce mă întrebi de trei ori?

- V-a venit ideea, dar cu cine aţi discutat?
- Am vorbit întâi cu mama, dacă mă lasă. Nu ţi se pare că depăşeşti o limită de insistenţă? Mai ai vreo întrebare?"

Domnul Nistorescu, jurnalist fiind, oare nu si-a bestelit niciodata reporterii pentru ca nu au scos un raspuns de la intervievat, pentru ca nu au insistat? Cam asta iti spune, in general seful: sa insisti si, daca pana la urma nu obtii un raspuns, asta e, cel putin ai incercat. Dar nici macar nu trebuie sa iti spuna seful. Am vazut insa oameni certati pentru asta de sefi, ca nu au fost insistenti.

Acelasi domn Cornel Nistorescu i-a dat cu flit colegei mele Camelia Moga. Cand a aparut pe bloguri informatia ca l-a dat afara pe Cristian Patrasconiu, a fost normal ca un jurnalist care lucreaza pe media sa il sune sa o verifice, nu-i asa, inainte de a scrie un articol?

Ei bine, ce raspuns a primit? "N-am nici o treaba cu HotNews.ro. Te rog sa nu-ti mai permiti sa suni la mine cu acest tip de gazetarie la telefon."

Poate domnul Nistorescu n-are nicio treaba cu domeniul media, insa exista jurnalisti specializati care scriu despre asta. Nu trebuie sa aiba "vreo treaba" cu HotNews.ro ca sa raspunda la o intrebare. "Sa nu-ti mai permiti sa suni la mine cu acest tip de gazetarie"? Cata aroganta! Nu este jobul jurnalistului sa verifice informatia direct la sursa? Evident, Nistorescu se simtea probabil incoltit in acel moment, probabil nu avea un raspuns formulat, putea spune ca nu comenteaza, putea da orice raspuns.

Dar nu, el a expediat jurnalistul cu condescendenta: sa nu-ti mai permiti sa suni la mine. Pai da, ea nu era decat un jurnalist onest si corect care isi facea datoria. El ce este, de nu-ti poti permite sa-l suni?

Urmatorul caz este cel al Mirelei Corlatan. Inainte sa publice un articol, normal ca l-a sunat pe subiectul articolului, Petru Romosan. Stiu, numele probabil ca nu va spunea nimic inainte de scandalul de la Cotidianul. Un scriitor colaborator al Securitatii.

Ideea este ca in dialogul cu jurnalista care scria despre cazul lui, el o ameninta ca o scoate din presa. "Va asigur ca va scot din presa, o sa va coste atat de mult procesul...", spunea el. Evident ca amenintarea nu si-a atins scopul, jurnalista chiar il provoaca, dar cum isi permite cineva astazi sa mai ameninte astfel un jurnalist?

Nu in ultimul rand, aflu ieri ca un alt coleg al meu, Attila Biro, a primit un raspuns extrem de plastic de la Radu Mazare cand i-a pus o intrebare: "Sa ma pupati in fund!". Atti a publicat saptamana trecuta un articol in care arata ca Mazare a platit 800.000 de euro din banii primariei pentru achizitia de stiri pozitive si, evident, l-a sunat pentru o declaratie. Primarul Constantei a revenit cu un telefon la colegul meu: “Alo, domnu' ziarist care il pupati in fund pe Basescu, stiti ceva? Sa ma pupati si pe mine in fund! Contractele mele sunt legale. Asta va transmit eu la HotNews: sa ma pupati in fund!”

Numai ca lui Mazare nu i-au ajuns invectivele de la telefon, asa ca le-a repetat in conferinta de presa de ieri. Intrebat despre dezvaluirile anchetei HotNews.ro, Mazare a raspuns in stilul sau caracteristic (apropo, ANI "i-a cautat chilotii", va amintiti exprimarea din aceeasi conferinta de presa, nu?):

“Cei de la HotNews, care sunt o institutie de presa care il pupa in fund pe Basescu toata ziua, au facut o ancheta procurareasca (potrivit Dexonline.ro cuvantul procurareasca nu exista:) - n.red.), fara sa... Au facut o ancheta exact ca cei de la ANI fara sa ceara documente. Au facut-o cu rea-vointa exact ca procurorii de la DNA. Le-am spus ca stiu cine sunt, ca il pupa in fund pe Basescu si le-am urat si le-am spus ca o sa ma pupe si pe mine in fund pentru ceea ce ma cerceteaza. Ziaristu'-procuror care il pupa in fund pe Basescu a facut o ancheta rau-voitoare. I-am spus ca o sa ma pupe in fund si pe mine.”

Puteti citi pe HotNews.ro intreaga poveste si asculta inregistrarea conferintei lui Mazare.

Deci asta e pretul unei intrebari, a faptului ca incerci sa relatezi corect lucrurile si sa iei o reactie: esti amenintat ca vei fi scos din presa, esti indemnat sa il pupi in fund pe interlocutor sau esti expediat ca un nimic pentru ca ti-ai permis sa pui intrebarea respectiva.

E adevarat, toate sunt reactii ale unor oameni care se simt cu musca pe caciula, cu nervii intinsi la maximum. Asta, in schimb, nu e o scuza. Dimpotriva, ii incrimineaza si mai tare.

Si nu pot sa nu intreb si eu: cum va permiteti voi, toti cei de mai sus, sa le vorbiti asa jurnalistilor?

marți, 4 august 2009

Vizitati pestera Dambovicioarei! Beti un ceai de tei inainte, sa fiti calmi si sa va bucurati de peisaj

Mi-am propus ca tot ce vad in tara asta si ma enerveaza sa scriu sub tag-ul nesimtirea la romani si probabil ca voi avea multe postari sub acest tag.

In week end am fost la munte, am fugit de caldura si am mers in Dambovicioara, am stat la o pensiune la 200 de metri de la inceputul strazii care duce spre pestera Dambovicioarei. Sambata a plouat cu galeata, asa ca n-am avut cum sa facem plimbari, insa duminica soarele ne-a incurajat sa parcurgem cei 5 kilometri spre pestera. Devenise un pic cam cald, insa peisajul era promitator.

Intrarea in Parcul National Piatra Craiului, din directia satului Podul Dambovitei.

Probabil ca de la pensiune pana la intrarea in parc am mers ceva mai putin de un kilometru si ne-am felicitat ca nu am luat biciclete, asa cum avusesem initial ideea. De ce? Pentru ca strada spre Dambovicioara este extrem de aglomerata si am fost claxonati neincetat, de parca vroiam sa ne aruncam in fata masinilor. Dar mai pe margine decat mergeam era imposibil, asta daca nu vroiam sa cadem in rau sau sa parcurgem drumul prin toate urzicile care il margineau. Am ajuns la intrarea in parc destul de iritata de toate masinile alea. Insa credeam ca vor parca la intrare si ocupantii lor vor continua plimbarea spre pestera pe jos. Pana la urma, ce inseamna 5 km? Si, daca tot mergi la munte sa admiri peisajul si sa iti incarci plamanii cu aer curat, de ce ai face-o din masina?


Dupa intrarea in parc, este o ghereta in care stau doi oameni si incaseaza o taxa. Nu pe masina, ci pe turist, 1 leu/persoana. Adica masinile alea ma polueaza pe mine, turistul care parcurge distanta pe jos, si mediul si nici macar nu platesc pentru asta? Ca mai mult de 5 lei/masina nu are cum sa iasa.

Drumul este ingust, este destul de dificil sa treaca doua masini una pe langa cealalta, iar atunci cand ele sunt Audi Q7 va imaginati ce iese. Am avut impresia ca ma vor calca cu rotile peste degetele de la picioare. Ii spuneam prietenului meu ca am fost norocosi ca a plouat cu o zi inainte, altfel, pa langa emisiile de la masini, am fi inhalat si tot praful ridicat de ele. Pentru ca soseaua asfaltata se sfarseste la un moment dat.

Aglomeratie mare pe sosea. Si, ca si cum nu ar fi de ajuns, mai si parcheaza pe marginea drumului.

Mai mergem un pic si simtim miros de fum. Hm, parca stiam ca nu este voie sa faci foc intr-o rezervatie naturala, caci parcul Piatra Craiului este o rezervatie naturala. Ca sa fiu 100% sigura, am consultat regulamentul parcului. Aici. Articolele 29-31 iti arata clar unde ai voi sa campezi - adica in locuri special amenajate, unde ai voie sa aprinzi focul - numai in campinguri, altfel este strict interzis, unde ai voie sa arunci gunoaie - adica niciunde, e de datoria turistilor sa le duca de-acolo si sa le arunce in alta parte, nu pe rau.


Ce se vede aici? Romanul iesit la gratar, care face focul in rezervatia naturala. Am crezut ca sunt exceptia, insa oamenii astia erau regula.

La inceput, ne-am zis ca oameni simpli, fara bani si fara prea multa educatie au iesit la un gratar in rezervatia naturala. Insa cand am vazut SUV-urile bengoase, ne-am dat seama ca astia chiar aveau banii sa manance un gratar pe terasa unei pensiuni sau sa mearga intr-un loc amenajat.

Turistii care mergeau pe jos spre pestera erau o minoritate, doar un grup de israelieni am intalnit in drum si ne-am spus, cand i-am vazut de la distanta, ca nu pot fi romani. Ca doar romanul sta cu fundul in masina pana la intrarea in pestera, ce naiba. Ne scad burtile si rangul daca mergem un pic pe jos la munte. Doar nu asta e scopul!

Iata cum arata raul: pet-uri , ambalaje de bere, suc, apa, o cutie de lapte praf, ca doar mergem cu toata familia la iarba verde, de ce sa ne complicam sa le adunam intr-o punga si sa le aruncam. Mai bine pe rau, ca merge.

Cu apa asta jegoasa in care unii aruncau sticle si resturi de mancare, altii isi spalau legumele sau se racoreau, dandu-si cu ea pe fata. Amuzant, ne-am pus ca e ok sa o faca, doar ceva mai sus facea cineva pipi in rau. De ce nu te-ai spala pe fata si cu un pic de ingrasamant natural? :D

Am ajuns la pestera, dar parea destul de complicat sa mergi spre scarile care duceau la intrare. De ce? Drumul era foarte ingust, iar un SUV si o alta masina-balena nu incapeau una pe langa cealalta. Mai mult, turistii iesiti la munte vroiau sa parcheze chiar in buza pesterii, daca s-ar fi putut, asa ca aceia care nu au ajuns sa ocupe cele trei locuri pe marginea drumului faceau acum manevre sa intoarca si sa parcheze mai jos.

Peisajul e minunat, dar nu poti sa stai sa faci poze, sa casti gura in voie, pentru ca trebuie sa te feresti de masini. Si, daca nu te misti repede, te claxoneaza de nu te vezi. Evident ca ajungem sa repetam sablonul: Frumoasa tara, pacat ca e locuita.

Si atunci sa vrei sa faci concediu in Romania, cu atata ghiolbaneala in jur, cu atata nesimtire? Erau 5 kilometri de mers pe jos, o distanta care sa te faca sa zici ca ai facut un picut de miscare cand ai fost la munte, iar romanul isi ia masina pana la buza pesterii? In masini o gramada de tineri, oameni in putere, nu oameni in varsta pentru care aceasta distanta ar fi reprezentat o provocare.

Mi s-a facut o sila teribila si ceea ce trebuia sa fie o plimbare relaxata a fost o iesire plina de nervi. Pentru ca nu poti sa te bucuri de o drumetie cand trebuie sa te feresti de masini ca in Bucuresti, cand inhalezi o cantitate de noxe ca si cand ai sta intr-o intersectie aglomerata din capitala si cand vezi toti necioplitii care isi bat joc de natura cu un aer de macho. Ei fac gratar, frate, in rezervatie naturala, isi hranesc femeia si si-o impresioneaza aruncand ostentativ coaja de pepene pe rau, uitandu-se cu dispret la turistii care trec ca fraierii pe drum.

Nervoasa, cand am iesit din parc i-am interpelat pe cei de la intrare.
- Stiti ca sunt oameni care fac focul si fac gratare?
- Da, doamna, stim, mi s-a raspuns.
- Pai e normal? Ce scrie in lege, e normal sa faci focul in rezervatie naturala?
- Nu stiu, doamna, ce scrie in lege.
- Pai luati bani pe biletele de intrare si nu stiti legea? E la bunul simt ca nu e voie sa se faca foc in rezervatie, chiar daca nu stiti legea pe articole.

Intre timp, a iesit ca un cocos din chicineta colegul lui.
- Care-i problema?
- Cum care e problema? Problema e ca nu poti merge pe jos pe-aici ca te calca masinile, ca oamenii fac foc in rezervatie naturala si atunca mizeriile in apa. De ce nu chemati garda de mediu?
- Pai doamna, asa fac mereu, ce sa le facem? O data pe luna sunt niste voluntari care curata parcul, dar nu se vede. A venit un grup de italieni care a zis doua cuvinte: frumos, dar crima.
- Repet, ati chemat garda de mediu sa dea amenzi.
- Pai stiti cum e, ei nu lucreaza la sfarsit de saptamana, noi lucram, dar ei lucreaza pana vinerea.

Este inadmisibil ce se intampla acolo si sunt absolut convinsa ca asa este peste tot.
  • Daca Garda de Mediu ar lucra la sfarsit de saptamana si ar da amenzi de 1000 de lei, credeti ca ar mai fi atatia "gratargii" intr-un parc national?
  • Daca oamenii ar merge in locuri amenajate sa faca gratare, ar exista si investitori care sa bage bani in astfel de locuri pentru a le face decente si civilizate.
  • Daca s-ar pune o taxa de cel putin 50 de lei pe masina la intrarea in parc, s-ar mai rari masinile, iar autoritatile locale ar mai face un banut. Dar cu 1 leu /persoana e chiar caraghios.
  • Daca s-ar aplica amenzi usturatoare pentru aruncarea gunoaielor pe rau sau lasarea lor acolo, in iarba, atunci ele ar fi mai putine. Niste cosuri mari de gunoi instalate din loc in loc ar mai rezolva si ele din problema.
  • Daca am fi mai educati si am respecta regulile, am avea speranta pentru tara asta. Altfel, riscam sa ne domine ghiolbanii, fie ei cu bani sau fara.
Cum sa optezi pentru un concediu in Romania, repet? Toate campaniile de promovare a turismului romanesc, intern si international, sunt bani risipiti. Sau poate nu, vine strainul o data, vede si apoi se gandeste ca o tara precum Croatia este si mai aproape de Occident, si mai civilizata si mai ieftina. De ce-ar veni in Romania? De ce-am ramane noi in Romania?

Pana cand vom deveni mai civilizati sau autoritatile mai competente si mai dure in aplicarea legilor - pe care le avem, dar degeaba- voi merge (daca mi-o va permite bugetul) in strainatate. Macar o iesire acolo iti face placere, nu nervi.

Udrea bate campii - nu toate ministerele dau diurna jurnalistilor

Elena Udrea bate campii: ea a zis, in emisiunea lui Turcescu de aseara, ca ministerele le platesc jurnalistilor din delegatie transport, cazare si mancare in deplasarile in strainatate. Cand Turcescu ii spune ca poate presupune ca si la presedintie e asa, Udrea o da cotita: "Nu stiu sa va spun, nu stiu care e situatia de la administratia prezidentiala, am inteles ca acolo se asigura doar transportul, nu stiu exact". (minutul 17 din inregistrarea emisiunii)

Atunci de ce vorbiti, doamna, fara sa stiti? Prin domeniile pe care le acopar, am fost in deplasare cu premierul - Tariceanu - si in multe, foarte multe deplasari cu ministrul de externe, pe vremea lui Ungureanu, Cioroianu si, mai rare, Comanescu. Acestia si presedintele iau avion oficial, de la Romavia si singura cheltuiala de deplasare pe care nu am achitat-o a fost zborul, ca era avion oficial.

Cazarea, pe care ti-o aranjeaza organizatorii, este platita din banii redactiei care te trimite, la fel si diurna pe care o primesti, 35 de euro pe zi. Asa zice legea. Evident, e o suma mica pentru Europa de Vest, dar asta e. In trustul Realitatea primeam 50 de euro diurna pe zi, la HotNews e doar 35.

E adevarat, la cazare, cred ca fiind un numar mai mare de camere exista niste reduceri, pentru ca, de exemplu, la Sheraton in Bruxelles o camera single era 120 de euro pe noapte.

Deci ce vorbeste doamna Udrea, ca jurnalistii sunt tinuti pe masa si cazare pe banii contribuabililor? Cred ca ar trebui sa se informeze inainte de a vorbi.

Daca sunteti curiosi sa vedeti de la ce institutii de presa au fost in deplasari cu Ministerul turismului si, daca e asa cum zice ministra, au primit diurna, cazare si transport, aici este lista.

Emisiunea, daca ati pierdut-o.