2 ani...

Este o zi speciala pentru noi, ca in fiecare an de 11 ianuarie. Este ziua in care o aniversam pe Ingrid, fetita noastra. In acest an il voi lasa pe Bara sa vorbeasca despre Ingrid. Cand Ingrid avea doua luni, el a scris un text despre prima intalnire cu copilul lui. In mod cert s-au adunat o multime de amintiri de-a lungul celor doi ani, insa pentru noi sunt de nepretuit aceste cuvinte.

Iar eu voi face asa cum indemna statusul de pe Facebook al unei prietene. Scria acolo ca in fiecare an de ziua copilului tau sa ii scrii o scrisoare in care sa ii spui ce simti. Si sa i le dai pe toate la 18 ani. E o idee minunata, pe care o voi pune in practica. Sper sa imi gasesc cuvintele, pentru ca atunci cand vorbesc despre copilul meu si despre ce simt pentru el, cuvintele parca nu sunt suficiente sa cuprinda tot ce simt...

La multi ani, Ingrid!

Ar fi trebuit sa fie un moment magic. Secunda în care îţi vezi pentru prima dată copilul, la câteva minute de la naştere.

Nimic spectaculos, din păcate.

Dimpotrivă, am avut parte de o frustrare enormă pentru că momentul a fost rispit într-o ceaţă de alte trăiri parazite.

Dimineaţa începuse deja prost. Stăteam pe un scaun uzat, cu o parte din bagaje răspândite în jurul meu, cu faţa de viitor-proaspăt-tătic pe care o afişau şi vreo doi colegi de suferinţă, lângă mine. Gândul mi-a fugit repede la chestiuni practice. Cui şi cât să dau? Cât este suficient pentru a cumpăra bunăvoinţa profesiniştilor din spital? Întrebarea creştea pe măsură ce aflam veşti de dincolo de uşă - dna Blăjan a intrat în operaţie, vă chemăm imediat să vedeţi copilul! A început operaţia!

Deodată,  o asistentă mă cheamă. Abia apuc să îmi iau aparatul foto. Imi pune un halat pe umeri. Merg pe un coridor ... de spital - nu ştiu cum să îi spun altfel - in capăt este o uşă deschisă. Dincolo de ea este o cameră cu doi nou-născuţi plângăcioşi care stau unul langa altul. Sunt şi trei femei. Două stau pe scaun, a treia culege unul dintre copii si mi-l "prezintă".

In timp ce iau aparatul foto să fac prima poză a fetiţei mele, mă roade gândul că miscările femeii sunt atât de impersonale, nu răzbate un gram de afecţiune pentru copilul pe care mi-l arată.

Apuc sa mai apăs de câteva ori pe declanşator. Nu sunt sigur de rezultat, aş mai vrea să fac câteva poze, dar "subiectul" este îndepărat, pus la locul său, pe raftul de copii.

Una din femeile care stau pe scaun imi spune că totul este în regulă. Copilul are 3.460 de grame si este sănătos. Bănuiesc că este neonatoloaga. Ştiu că trebuia să îi dau nişte bani, convenisem cu Mena înainte, dar nu mai ştiu cât, nu mai ştiu nici unde am pus banii (in buzunarul stâng aveam banii pentru asistena şefă - sau erau cumva în dreapta??). Şi cum fac cu celelalte asistente - ce şi cât le dau??

În timp ce eram dat afară din camera, politicos, dar ferm,  mai apuc să mai arunc o privire bebeluşului - fetiţei mele, care îşi reluase plânsul întrerupt câteva momente de vizita mea.

Pe drum, mă simţeam tot mai nervos. Că marele moment fusese într-un fel risipit, că procedurile oficiale şi neoficiale m-au împiedicat sa am un moment memorabil cu fata mea.  Furia s-a mai disipat când am văzut pozele. Ultimele trei erau clasice - un copil învelit în scutece, care plânge.

Dar prima, da, prima! Este cea mai bună. 

Ingrid nu plânge doar este mirată şi deranjată că a fost luată din pătuţ. Este delicioasă aşa încruntată cum o arată poza. La mai bine de două luni de la naştere nu mă satur să privesc prima ei poză. Chiar dacă nu în acel moment, în care mă gândeam la alte lucruri, tot am făcut cunoştină cu fetiţa mea.

Pentru totdeauna.