Adoptii internationale - Basescu: Romania nu schimba legea adoptiilor cat sunt eu presedinte

Exista la Bruxelles in ultima vreme un lobby privind reluarea adoptiilor itnernationale din Romania. Am scris aici despre cum stau lucrurile si despre faptul ca si in Romania chiar Oficiul Roman pentru Adoptii a avut o astfel de initiativa, respinsa de guvern.

Organizatia italiana "Amici dei bambini" a trimis o petitie Parlamentului European (nr. 1120/2009) prin care se solicita redeschiderea adopţiilor internaţionale de către România. Petiţia a fost susţinută, iniţial, de Preşedinta PETI, Erminia Mazzoni (PPE, "Il Popolo della Libertà" - partidul premierului italian Silvio Berlusconi), dar s-a reusit inchiderea ei la sfarsitul lunii martie, la propunerea lui Victor Bostinaru, membru al PETI.

Presedinitele Basescu a punctat astazi pozitia ferma a Romaniei de a continua aceasta politica de blocare a adoptiilor itnernationale. Fiindu-i adresata o intrebare pe aceasta tema, raspunsul lui a fost unul categoric:

"Romania are o lege nationala, se poate face lobby oricat la Bruxelles si nu numai la Bruxelles, Romania nu schimba legea adoptiilor cel putin pentru perioada in care eu sunt presedintele Romaniei".

PS. La inceputul acestei saptamani, ombudsman-ul din Rusia a anuntat blocarea adoptiilor internationale pentru cetatenii americani, in urma scandalului legat de pustiul de 8 ani trimis de mama sa americanca inapoi la Moscova. Am scris despre asta, in acelasi text la care va trimit mai sus.

Adoptia, de la bucurie la cosmar - poti "returna" un copil bolnav?

Am scris saptamana trecuta o postare despre adoptiile internationale. Asa a inceput un dialog pe care l-am purtat pe email cu o doamna care a semnalat si alta problema legata de adoptii - posibilitatea de anulare a adoptiei. Titlul postarii este chair subiectul emailului primit de la ea.

Nu ii voi da numele, la rugamintea sa, insa mi s-a parut interesant ce mi-a scris si am primit permisiunea de a posta pe blog povestea si toate framantarile prin care trece o familie din Romania care a adoptat. Si care vrea, din cauza bolii pe care i-a descoperit-o copilului adoptat, sa renunte la el, pentru a i se oferi conditii de ingrijire mai bune, pe care familia nu si le permite. Veti vedea intrebari si zbateri ale unei familii.

Pe de alta parte, m-am intrebat in ce masura poti sa renunti la un copil atunci cand constati ca el e bolnav. Insa probabil ca nu poti intelege situatia care te determina sa vrei sa faci un astfel de gest decat daca o taiesti, daca te afli la capatul puterilor. Nu trebuie sa ne grabim sa judecam oamenii, ci e o tema de gandire profunda.

Iata povestea:

Intereaseaza pe cineva drama parintilor adoptivi romani care au adoptat copii inainte de anul 2000 si care ulterior au aflat ca acesti copii prezinta un grav handicap mental (retard psihic, autism, etc)? Intereseaza pe cineva ca acesti parinti nu au nici un drept in fata legii ?

Chiar daca ajung sa recunoasca in fata autoritatilor ca nu pot face fata nevoilor speciale ale acestor copii tot acesti parinti sunt condamnati pe viata sa raspunda de acesti copii.

Pe langa cazul meu mai cunosc inca un caz, nu sunt singurul parinte adoptiv in aceasta situatie.
Am ales sa adoptam un copil , dar nu am ales sa adoptam copii cu deficiente psihice. Legal, noi, parintii, nu putem cere si obtine anularea sau desfacerea adoptiei. Singura cale legala pentru anularea sau desfacerea adoptiei este decesul parintilor. Este normal sa fim astfel condamnati pe viata ?

Chiar trebuie sa traim zi de zi cu frica ca cel pe care l-am adoptat ne va rupe in bataie, major sau nu? Ca familia nu va mai exista? Ca vom divorta si-mi voi parasi copilul natural (4 ani) pentru a-l proteja de cel infiat (in prima casatorie )? Ca vom ramane pe drumuri pentru ca ne vom pierde locuinta si locul de munca ?

Ce rezolvam daca justitia decide anularea adoptiei doar dupa ce raul s-a produs si nu se mai poate face nimic ?

In cazul meu copilul adoptat chiar are nevoie de supraveghere 24 din 24 ceea ce inseamna ca nu poate fi lasat chiar nici o clipa singur. In 2008, la 11 ani, era dezvoltata fizic aproape cat mine, peste cativa ani cum va fi, dat fiind si handicapul pe care il are ? Acum la 13 ani e evaluat la 4 ani cu un IQ 33-35. Se gandeste cineva care este interesul adevarat al copilului, al ambilor copii si cel infiat si cel natural ? In familie este solutia autoritatilor!

Nu am apelat pana acum la mass-media deoarece ma sperie reactia oamenilor la acest subiect. Probabil ca m-ar condamna pentru ca nu mai rezist si ca un copil nu e o jucarie pe care sa o poti parasi.

La fel ca si dvs. ar pune intrebarea : "trebuie abandonat copilul bolnav?". Nu se gandeste nimeni la ce au insemnat cei 11ani si jumatate de adoptie. Ce a insemnat perioada in care tatal adoptiv nu a contribuit cu nimic si dupa care a urmat divortul. Tatal adoptiv este scutit de orice obligatii din partea autoritatilor, obligatii care ii sunt atribuite, eronat, sotului meu actual, care nu are absolut nici o legatura cu copilul adoptat.

Prin ce masuri sa ne protejeze cineva si cine? Cei care au dat OK la o adoptie fara sa mai faca rapoartele post-adoptie prin care s-ar fi vazut de la bun inceput ca sunt probleme ?

Vreau si eu sa stiu care ar fi reactia unei mame in situatia mea: sa isi vada copilul natural de un an si ceva lovit de copilul adoptat, cu mult mai mare si cu grave probleme de sanatate. Ca parinte, am urmarit interesul ambilor copii si in momentul in care nu am mai putut sa ma descurc cu situatia am apelat la autoritatile competente.

Cu ce am gresit dorind sa adoptam, sa crestem si sa educam un copil normal ? De ce sa fim condamnati pe viata noi si familiile noastre ? De ce sa ii las mostenire fiului meu o asemenea povara ? Cu ce drept ?

Pentru cei ca noi nu se gaseste vreo rezolvare. In august 2008 am demarat proces pentru anularea adoptiei. Banuiesc ca majoritatea oamenilor ne-ar condamna pentru ca nu mai rezistam, pentru nu mai facem fata. Nimeni nu se gandeste ca practic pastrand copilul in familie orice sansa cat de mica de recuperare este mult mai redusa decat intr-un centru specializat.

Primul meu gand a fost compasiune pentru situatia dificila in care se afla aceasta familie, care crede ca exista conditii mai bune pentru recuperarea copilului cu retard intr-un centru specializat.

Poate suna un pic cinic, insa eu o vad adoptia ca pe o loterie. Nu stii, pana la urma, cum va evolua copilul respectiv, insa mai cred cu tarie ca educatia si faptul ca un copil creste intr-o familie care sa il formeze bine anuleaza anumite predispozitii genetice (fireste, cand vorbim despre comportament si nu despre boala). Nu sunt un specialist, e o opinie doar. Acum exista posibilitatea - nu stiu daca oficiala sau nu, dar stiu un caz in care s-a intamplat asta - sa ii faci tot felul de analize intainte de a-l lua de la casa de copii, pentru a vedea exact care e starea lui de sanatate. Insa sunt anumite boli care, am inteles, nu poti fi depistate la anumite varste, prin urmare...

Cand insa e vorba despre retard sau autism, cum e cazul de fata, e o lupta imensa. Am vazut reportaje cu familii care poarta aceasta lupta. Am auzit insa si despre familii care adopta si care nu ar lua un copil autist sau cu retard, ci un copil fara astfel de probleme.

Nu stiu... repet, nu vreau sa judec. Insa i-am spus doamnei respective ca eu cred ca familiile in situatia dansei trebuie ajutate cumva. Pentru ca intrebarea care mi-a aparut in minte a fost: poti "returna" un copil doar pentru ca e bolnav? E complicat... foarte complicat.

Un subiect de reflectie: adoptiile internationale

Am urmarit saptamana trecuta cazul copilului rus de 8 ani care a fost trimis de parintii sai adoptivi americani inapoi in tara, pentru ca acesta, sustine mama adoptiva intr-o scrisoare care insotea copilul, reprezenta prin comportamentul sau o amenintare la adresa sigurantei familiei adoptive si a prietenilor acestora.

Potrivit mamei, copilul avea niste probleme de comportament care ar fi fost ascunse de autoritaile ruse: era violent si avea tulburari psihotice. Cum copilul e de nationalitate rusa, parintii americani l-au pus pe avion si l-au trimis la Moscova, dandu-l in grija autoritatilor.

CNN a tratat foarte bine acest caz. Sau eu l-am urmarit pe CNN. Marti seara, Becky Anderson a dezvoltat subiectul. Acolo am vazut ca americanii adopta cel mai mult din China, apoi din Rusia. Potrivit site-ului CNN, anul trecut au adoptat din Rusia 1586 de copii, dar cel mai mare numar de adoptii 9incepand cu 1999) s-a inregistrat in 2004: 5862 de copii.

In urma acestui caz, anumiti oficiali de la Moscova spun ca se gandesc la o inghetare temporara a adoptiilor internationale sau, mai precis, a adoptiilor americane din Rusia pana la semnarea unui acord care sa permita monitorizarea copiilor dupa ce ajung in SUA.

Aceste informatii, arata CNN, ingrijoreaza mii de familii americane care au cheltuit bani si timp incercand sa adopte un copil din Rusia. In ultimii 16 ani mai mult de 50.000 de copii rusi au fost adoptati de familii din SUA.

Iar populatia rusa, sensibilizata de acest caz, pare sa fie in favoarea interzicerii adoptiilor internationale.

Adoptiile internationale - cazul Romaniei

Tot acest caz mi-a amintit despre dezbaterile care au existat la noi privind adoptiile internationale. Ele au fost interzise printr-un moratoriu incepand din 2001, din 2005 adoptiile internationale fiind total oprite. Presa internationala a infierat adesea, periodic, aceasta situatie, aducand drept argumente numarul mare de copii orfani in Romania, conditiile din orfelinate, indiferenta statului fata de astfel de copii, in timp ce presa din Romania vorbea despre cazuri concrete de copii adoptati de familii din strainatate si abuzati, sau copii carora li s-a pierdut urma.

Pana prin 2006, o statistica arata ca s-a pierdut urma a in jur de 1300 de copii romani adoptati de familii din strainatate in perioada 1997-2003. Majoritatea acestora au fost adoptati in SUA. Explicatia este simpla: o conventie internationala, Conventia de la Haga, prevede ca organizatiile private cu activitate in domeniul adoptiilor sunt obligate sa trimita rapoarte privind situatia de dupa adoptie a copiilor. Adica organizatii din strainatate care au facilitat adoptiile trebuiau sa trimita Romaniei rapoarte privind copiii adoptati, insa SUA nu este semnatara a Conventiei de la Haga, asa ca organizatiile americane nu se supun acelorasi rigori.

Sporadic, au existat tot felul de initiative si articole in rpesa internationala care militau pentru reluarea adoptiilor internationale din Romania, insa am vazut in ultimele luni o astfel de atitudine din partea Oficiului Roman pentru Adoptii.

ORA a trimis Guvernului, in octombrie 2009, un memorandum privind reluarea adoptiilor internationale, potrivit unui articol din Gandul. In memorandum, ORA arata ca reluarea adoptiilor internationale sa se reia pentru copiii care n-au putut fi adoptati in tara, mai mari de 6 ani, copii apartinand minoritatilor etnice sau cu probleme medicale grave.

Adica o categorie de copii spre care, in general - lasand ipocrizia la o parte - nu s-ar indrepta majoritatea familiilor din Romania, ai putea spune. Insa din lumina evenimentului din SUA, in care copilul acela rus nu se inscria, in afara varstei, in niciuna dintre aceste categorii si tot a fost respins. Ok, problemele lui de sanatate or fi grave, dar nu erau evidente.

Premierul Boc a respins acest memorandum si a aratat ca pozitia ORA nu este pozitia Guvernului Romaniei si ca n-o adopta, fireste.

Numai ca ORA a perseverat si pe la sfarsitul anului a propus o modificare a Legii 273/2004 privind regimul juridic al adoptiei. Am incercat sa intru pe site-ul ORA, dar imi este imposibil, asa ca am cautat in presa posibile prevederi. ( 17.08- din fericire, in acest moment tocmai am accesat site-ul, deci merge). Am gasit, tot in Gandul, ca ORA a introdus un capitol privind adoptiile internationale. El prevede:

• adopţia internaţională va putea fi realizată şi de unchii sau mătuşile copilului adoptat sau chiar de orice cetăţeni români (chiar dacă nu sunt rude ale copilului), cu reşedinţa în străinătate. În prezent, adopţiile internaţionale se pot face doar de rudele de gradul II ale copilului, respectiv bunici.

• adoptia internationala se va putea face doar daca adopţia naţională a eşuat

• adoptatorul nu se va putea stabili cu copilul decât într-un stat care are sau va avea convenţii încheiate cu ţara noastră, pentru monitorizarea post-adopţie a copiilor adoptaţi din România, timp de cel puţin 2 ani de zile, dar ORA nu a precizat si cum se va realiza monitorizarea

As fi vrut sa vad pe site-ul ORA cum merg dezbaterile si care e feedback-ul la aceste propuneri, insa, asa cum am zis, nu mi se deschide.

Numai ca toata aceasta situatie m-a facut sa ma gandesc din nou la niste chestiuni si sa caut raspunsul la intrebarea: Ar trebui sau nu reluate adoptiile internationale? Nu stiu exact, sunt o serie de argumente pro si contra, nu stiu exact - adica n-am vazut cu ochii mei - care mai e situatia in orfelinate, dar cred ca in formularea unui raspuns trebuie sa ma gandesc la niste aspecte:

• Potrivit ORA - si informatiilor publicate de presa - sunt 8000 de familii de romani care vor sa adopte un copil, peste 4000 de orfani in Romania si doar 800 declarati adoptabili.

• Adoptiile internationale au fost o afacere foarte profitabila pentru unii si imorala, daca e sa privim dintr-o anumita perspectiva. Iar ea trebuia stopata, in conditiile acelea. Era o dovada in plus a coruptiei din Romania.

• Conditiile din orfelinate, suprapopularea lor, personalul calificat insuficient sau fara suflet au facut ca situatia copiilor de-acolo sa fie cu adevarat critica.

• Copiilor adoptati li se ofera sansa de a trai si a creste intr-o tara civilizata, situatie incomparabila cu ramanerea lor in orfelinate, si, mai ales, intr-o familie.

• Mai e o chestiune: strainii care isi doresc cu ardoare un copil, probabil ca nu s-ar uita la etnia micutului, unii nici la varsta. Nu toti isi doresc copii blonzi cu ochi albastri, nu-i asa? Cat despre copiii bolnavi, au mari sanse ca tratamentul lor sa fie ok in strainatate.

• Pe de alta parte, au existat si cazuri nefericite prezentate de presa care iti atrag atentia. Copii abuzati, copii carora li s-a pierdut urma. E adevarat, in cazul celor din urma majoritatea se gandeste la ce e mai rau, desi ar trebui sa ne gandim pur si simplu ca s-au integrat foarte bine in societatea in care traiesc si organizatiile de facilitare a adoptiilor nu au gasit relevant sa ii monitorizeze.

Nu stiu, am auzit opinii foarte vehemente impotriva adoptiilor internationale, am auzit despre piedici puse in orfelinate unor potentiali parinti romani, in speranta deblocarii adoptiilor internationale iar acei pusti blonzi cu ochi albastri ar fi fost un asset pentru leagan.

Oricum, ceva e cert: copiii merita sa traiasca in familii, de oriunde ar fi ele. Insa cazuri precum cel recent, din SUA, arata ca nu intotdeauna adoptiile sunt povesti de succes.