Adoptia, de la bucurie la cosmar - poti "returna" un copil bolnav?

Am scris saptamana trecuta o postare despre adoptiile internationale. Asa a inceput un dialog pe care l-am purtat pe email cu o doamna care a semnalat si alta problema legata de adoptii - posibilitatea de anulare a adoptiei. Titlul postarii este chair subiectul emailului primit de la ea.

Nu ii voi da numele, la rugamintea sa, insa mi s-a parut interesant ce mi-a scris si am primit permisiunea de a posta pe blog povestea si toate framantarile prin care trece o familie din Romania care a adoptat. Si care vrea, din cauza bolii pe care i-a descoperit-o copilului adoptat, sa renunte la el, pentru a i se oferi conditii de ingrijire mai bune, pe care familia nu si le permite. Veti vedea intrebari si zbateri ale unei familii.

Pe de alta parte, m-am intrebat in ce masura poti sa renunti la un copil atunci cand constati ca el e bolnav. Insa probabil ca nu poti intelege situatia care te determina sa vrei sa faci un astfel de gest decat daca o taiesti, daca te afli la capatul puterilor. Nu trebuie sa ne grabim sa judecam oamenii, ci e o tema de gandire profunda.

Iata povestea:

Intereaseaza pe cineva drama parintilor adoptivi romani care au adoptat copii inainte de anul 2000 si care ulterior au aflat ca acesti copii prezinta un grav handicap mental (retard psihic, autism, etc)? Intereseaza pe cineva ca acesti parinti nu au nici un drept in fata legii ?

Chiar daca ajung sa recunoasca in fata autoritatilor ca nu pot face fata nevoilor speciale ale acestor copii tot acesti parinti sunt condamnati pe viata sa raspunda de acesti copii.

Pe langa cazul meu mai cunosc inca un caz, nu sunt singurul parinte adoptiv in aceasta situatie.
Am ales sa adoptam un copil , dar nu am ales sa adoptam copii cu deficiente psihice. Legal, noi, parintii, nu putem cere si obtine anularea sau desfacerea adoptiei. Singura cale legala pentru anularea sau desfacerea adoptiei este decesul parintilor. Este normal sa fim astfel condamnati pe viata ?

Chiar trebuie sa traim zi de zi cu frica ca cel pe care l-am adoptat ne va rupe in bataie, major sau nu? Ca familia nu va mai exista? Ca vom divorta si-mi voi parasi copilul natural (4 ani) pentru a-l proteja de cel infiat (in prima casatorie )? Ca vom ramane pe drumuri pentru ca ne vom pierde locuinta si locul de munca ?

Ce rezolvam daca justitia decide anularea adoptiei doar dupa ce raul s-a produs si nu se mai poate face nimic ?

In cazul meu copilul adoptat chiar are nevoie de supraveghere 24 din 24 ceea ce inseamna ca nu poate fi lasat chiar nici o clipa singur. In 2008, la 11 ani, era dezvoltata fizic aproape cat mine, peste cativa ani cum va fi, dat fiind si handicapul pe care il are ? Acum la 13 ani e evaluat la 4 ani cu un IQ 33-35. Se gandeste cineva care este interesul adevarat al copilului, al ambilor copii si cel infiat si cel natural ? In familie este solutia autoritatilor!

Nu am apelat pana acum la mass-media deoarece ma sperie reactia oamenilor la acest subiect. Probabil ca m-ar condamna pentru ca nu mai rezist si ca un copil nu e o jucarie pe care sa o poti parasi.

La fel ca si dvs. ar pune intrebarea : "trebuie abandonat copilul bolnav?". Nu se gandeste nimeni la ce au insemnat cei 11ani si jumatate de adoptie. Ce a insemnat perioada in care tatal adoptiv nu a contribuit cu nimic si dupa care a urmat divortul. Tatal adoptiv este scutit de orice obligatii din partea autoritatilor, obligatii care ii sunt atribuite, eronat, sotului meu actual, care nu are absolut nici o legatura cu copilul adoptat.

Prin ce masuri sa ne protejeze cineva si cine? Cei care au dat OK la o adoptie fara sa mai faca rapoartele post-adoptie prin care s-ar fi vazut de la bun inceput ca sunt probleme ?

Vreau si eu sa stiu care ar fi reactia unei mame in situatia mea: sa isi vada copilul natural de un an si ceva lovit de copilul adoptat, cu mult mai mare si cu grave probleme de sanatate. Ca parinte, am urmarit interesul ambilor copii si in momentul in care nu am mai putut sa ma descurc cu situatia am apelat la autoritatile competente.

Cu ce am gresit dorind sa adoptam, sa crestem si sa educam un copil normal ? De ce sa fim condamnati pe viata noi si familiile noastre ? De ce sa ii las mostenire fiului meu o asemenea povara ? Cu ce drept ?

Pentru cei ca noi nu se gaseste vreo rezolvare. In august 2008 am demarat proces pentru anularea adoptiei. Banuiesc ca majoritatea oamenilor ne-ar condamna pentru ca nu mai rezistam, pentru nu mai facem fata. Nimeni nu se gandeste ca practic pastrand copilul in familie orice sansa cat de mica de recuperare este mult mai redusa decat intr-un centru specializat.

Primul meu gand a fost compasiune pentru situatia dificila in care se afla aceasta familie, care crede ca exista conditii mai bune pentru recuperarea copilului cu retard intr-un centru specializat.

Poate suna un pic cinic, insa eu o vad adoptia ca pe o loterie. Nu stii, pana la urma, cum va evolua copilul respectiv, insa mai cred cu tarie ca educatia si faptul ca un copil creste intr-o familie care sa il formeze bine anuleaza anumite predispozitii genetice (fireste, cand vorbim despre comportament si nu despre boala). Nu sunt un specialist, e o opinie doar. Acum exista posibilitatea - nu stiu daca oficiala sau nu, dar stiu un caz in care s-a intamplat asta - sa ii faci tot felul de analize intainte de a-l lua de la casa de copii, pentru a vedea exact care e starea lui de sanatate. Insa sunt anumite boli care, am inteles, nu poti fi depistate la anumite varste, prin urmare...

Cand insa e vorba despre retard sau autism, cum e cazul de fata, e o lupta imensa. Am vazut reportaje cu familii care poarta aceasta lupta. Am auzit insa si despre familii care adopta si care nu ar lua un copil autist sau cu retard, ci un copil fara astfel de probleme.

Nu stiu... repet, nu vreau sa judec. Insa i-am spus doamnei respective ca eu cred ca familiile in situatia dansei trebuie ajutate cumva. Pentru ca intrebarea care mi-a aparut in minte a fost: poti "returna" un copil doar pentru ca e bolnav? E complicat... foarte complicat.