Inundatiile arata cel mai bine cum suntem noi, romanii

Inundatiile in Romania ne arata asa cum suntem. Oamenii aceia sunt de compatimit, isi pierd agoniseala de-o viata, pierd uneori fiinte dragi, fie ca e vorba despre membri ai familiei sau animale care insemnau insasi existenta. Ca sa nu mai vorbim ca toata munca lor si hrana pe anul in curs se duce efectiv pe apa sambetei.

Vedem intens la televizor imagini de la inundatii, de la evacuari, dar putine follow ups, adica reportaje de dupa inundatii. Si totusi, ProTV a dat la un moment dat, in emisiunea Romania te iubesc, daca nu ma insel, un reportaj despre Rast. Va mai amintiti ce dezastru a fost la Rast acum cativa ani. Ei bine, in functie de ceea ce am vazut la televizor la momentele respective, de criza, precum si in reportaj, am tras o concluzie: inundatiile ne arata asa cum suntem. Iar cand spun asta, ma gandesc la o imagine cu totul defavorabila. Ma voi explica:

• Am vazut dimineata un reportaj in care un barbat si familia lui refuzau evacuarea: "Nu plec, nu-mi las lucrurile, n-am plecat nici acum doi ani", spune el nervos, cu inversunare. "Si ce veti face cand vine apa?", il intreaba reporterul. "Urc in faneata, in pod, acolo am stat si acum doi ani. Nu vreau, dom'le sa plec", inversunarea omului crestea. "Da, si acum doi ani am ramas fara mancare, fara apa, tarziu ne-au adus", spunea cu repros sotia lui.

Halucinant, nu-i asa? Eu m-am simtit revoltata. Cum adica ai tupeul sa reprosezi autoritatilor ca n-au venit sa iti aduca apa, cand tu ai refuzat sa faci ce ti-au cerut: adica sa pleci spre un loc sigur, in care aveai la dispozitie de-ale gurii. Pana la urma, orice ai avea in casa aia - si ce mari averi pot avea in ele, ce lucrurin pretioase pe care sa nu le poata lua cu ei? - e mai importanta viata si sanatatea proprie decat niste lucruri. Statul iti da bani sa recuperezi si sa reconstruiesti. Nu suficienti, e foarte adevarat, insa ce valoare au toate lucrurile pe langa viata ta?

Mai mult, cum am vazut acum cativa ani, niste batrane au refuzat sa plece si mai apoi cei de la ISU au trebuit sa se intoarca cu barcile, sa faca tot felul de manevre complicate prin apa pentru a le scoate din casa. Iar ele erau terifiate. Sa iti fie mila de ele? Mi-a fost mila de oamenii de la ISU care au trebuit sa se intoarca intr-un loc in care situatia trebuie rezolvata dinainte de a se complica, doar pentru ca au fost niste batrane incapatanate. Si ce isi aparau? O cosmelie. Oricat de legat sentimental esti de casa ta, viata e mai pretioasa, repet. Oarmenii de la ISU puteau oferi ajutor in alta parte, era nevoie de ei in alta parte, dar nu, ei trebuiau sa se intoarca si sa faca evacuarea in conditii de 10 ori mai dificile.

• Sinistratii, parte dintre ei, se mai comporta si ciudat, de parca militarii, oamenii de la ISU sau orice reprezentant al autoritatilor sunt slugile lor. Va mai amintiti - e imposibil sa uiti - imaginea de dupa inundatii (cred ca erau alea din judetul Timis, de acum cativa ani), cu apa inca de cativa zeci de centimetri, cu soldati care culegeau gainile moarte din apa, in putoare de hoit, in timp ce niste sateni, sinistrati, stateau pe scaune inalte la birt si isi luau portia de tarie. Fenomenala imagine - am cautat-o pe google, dar n-am gasit-o, probabil ca era totusi la tv - vin unii si isi curata curtea de animale moarte, iar tu ce faci? Te dezinfectezi cu niste tuica, nu?

• Dupa inundatii, multe sate au fost stramutate sau s-a avut aceasta intentie. De ce a ramas la nivel de intentie? Pentru ca oamenii voiau sa isi reconstruiasca locuintele exact acolo unde au fost anterior. Nu conteaza ca e zona inundabila. Asta deja este nu e numai prostie, dar si nepasare. Asa ca apelurile la solidaritate incep sa te lase rece. Mi-a placut ce scria o colega pe Facebook si cand am vazut asta mi-am spus ca a exprimat exact gandul pe care l-am avut si eu: Daca donez intr-un an pentru unii care sunt inundati, sunt miloasa. Daca donez in alt an pentru aceiasi inundati, sunt marinimoasa. Daca donez si a treia oara pentru aceiasi inundati, sunt o proasta care ii incurajeaza sa refuze stramutarea care li se ofera de fiecare data.
  
• Am vazut reportajul ProTV despre Rast. Casele construite pentru sinistrati erau goale, era un sat parasit noul Rast, oamenii refacandu-si casele, evident in zona inundabila. Se plangeau ca sunt prea mici, ca nu au nu stiu ce finisaje. Si mi-am spus: cat de ingrati sunt oamenii. Doar nu era statul sa le construiasca, sau donatorii, vile cu 3 etaje. De la acea casa minimalista puteau incepe o constructie mai pe gustul lor. Dar nu, ei au preferat sa bage bani in refacerea vechii locuinte. Care oricand poate fi, din nou, luata de ape. E adevarat, casele construite aveau tot felul de hibe, dar erau o baza de pornire.

Nu am trecut niciodata printr-o situatie de acest gen, multumesc lui Dumnezeu, si nu imi doresc sa trec eu sau cei dragi mie prin asta. Asa ca nu pot pretinde ca stiu exact ce simt oamenii aceia. Dar stiu, din bun simt, niste lucruri:

• Daca se pune problema intre viata mea si a alor mei si niste lucruri, oricat de pretioase material sau sentimental ar fi ele, as alege sa ne salvam vietile.
• Daca mi se ofera ajutor, nu as ingreuna sarcina celor care mi-l ofera. E nedrept, timpul pierdut cu negocierea sa plec, sa nu plec, poate fi folosit de oamenii aceia care imi ofera ajutorul pentru a salva alte vieti.
• Daca primesc ceva in urma nenorocirii, nu ma apuc sa stramb din nas. Accept, multumesc si fie incerc sa imbunatatesc conform dorintelor mele, fie incerc sa imi reconstruiesc viata altundeva.
• In niciun caz nu as fi tentata sa imi refac viata in exact aceleasi conditii, in exact acelasi loc, unde pot fi izbita de aceeasi nenorocire peste doi, trei sau 20 de ani. O zona de risc e o zona de risc, trebuie s-o evit, nu sa accept fatalitatea. Mai ales cand am de ales.

Spunand toate acestea, adaug si ca voi participa, dupa posibilitati, la efortul de a strange bani pentru sinistrati si voi face, la fel ca si data trecuta: voi aduna haine si lucruri utile din casa si le voi duce in locuri amenajate (nu am auzit inca unde sunt) pentru a le fi transportate. Imi aintesc insa si data trecuta, cand am dus 3 saci de haine, cum femeia care s-a uitat prin ei mi-a zis: "Dar doamna, sunt haine foarte bune, le dati?". O alta impresia neplacuta. Normal ca le dadeam, normal ca le-am spalat inainte, ce naiba, oamenii aia n-aveau timp sa spele si sa usuce haine, aveau nevoie sa le imbrace imediat. Si donatiile astea arata o alta fata urata a noastra, a romanilor - dam lucruri urate si murdare, am auzit astfel de povesti, de parca oamenii aia n-ar avea nevoie imediata de a le folosi. Insa despre asta voi scrie in alta postare.

Asa ca inundatiile - situatiile de criza, in general - ne arata urati, ingrati, lenesi, stupizi si irationali. Nu pe toti, nu vreau sa generalizez. Dar nenorocirea nu e o scuza, chiar nu este. Oamenii aceia sunt de compatimit, autoritatile sunt de condamnat ca nu au luat masurile necesare - diguri, impaduriri, conditii mai bune sinistatilor, o mai mare generozitate, daca ai de unde - insa nu vorbesc aici despre autoritatile care isi fac sau nu treaba, care folosesc populist astfel de ocazii. Asta este o alta discutie. Vorbesc despre cum trecem noi, oamenii, romanii, peste astfel de situatii.