2 ani...

Este o zi speciala pentru noi, ca in fiecare an de 11 ianuarie. Este ziua in care o aniversam pe Ingrid, fetita noastra. In acest an il voi lasa pe Bara sa vorbeasca despre Ingrid. Cand Ingrid avea doua luni, el a scris un text despre prima intalnire cu copilul lui. In mod cert s-au adunat o multime de amintiri de-a lungul celor doi ani, insa pentru noi sunt de nepretuit aceste cuvinte.

Iar eu voi face asa cum indemna statusul de pe Facebook al unei prietene. Scria acolo ca in fiecare an de ziua copilului tau sa ii scrii o scrisoare in care sa ii spui ce simti. Si sa i le dai pe toate la 18 ani. E o idee minunata, pe care o voi pune in practica. Sper sa imi gasesc cuvintele, pentru ca atunci cand vorbesc despre copilul meu si despre ce simt pentru el, cuvintele parca nu sunt suficiente sa cuprinda tot ce simt...

La multi ani, Ingrid!

Ar fi trebuit sa fie un moment magic. Secunda în care îţi vezi pentru prima dată copilul, la câteva minute de la naştere.

Nimic spectaculos, din păcate.

Dimpotrivă, am avut parte de o frustrare enormă pentru că momentul a fost rispit într-o ceaţă de alte trăiri parazite.

Dimineaţa începuse deja prost. Stăteam pe un scaun uzat, cu o parte din bagaje răspândite în jurul meu, cu faţa de viitor-proaspăt-tătic pe care o afişau şi vreo doi colegi de suferinţă, lângă mine. Gândul mi-a fugit repede la chestiuni practice. Cui şi cât să dau? Cât este suficient pentru a cumpăra bunăvoinţa profesiniştilor din spital? Întrebarea creştea pe măsură ce aflam veşti de dincolo de uşă - dna Blăjan a intrat în operaţie, vă chemăm imediat să vedeţi copilul! A început operaţia!

Deodată,  o asistentă mă cheamă. Abia apuc să îmi iau aparatul foto. Imi pune un halat pe umeri. Merg pe un coridor ... de spital - nu ştiu cum să îi spun altfel - in capăt este o uşă deschisă. Dincolo de ea este o cameră cu doi nou-născuţi plângăcioşi care stau unul langa altul. Sunt şi trei femei. Două stau pe scaun, a treia culege unul dintre copii si mi-l "prezintă".

In timp ce iau aparatul foto să fac prima poză a fetiţei mele, mă roade gândul că miscările femeii sunt atât de impersonale, nu răzbate un gram de afecţiune pentru copilul pe care mi-l arată.

Apuc sa mai apăs de câteva ori pe declanşator. Nu sunt sigur de rezultat, aş mai vrea să fac câteva poze, dar "subiectul" este îndepărat, pus la locul său, pe raftul de copii.

Una din femeile care stau pe scaun imi spune că totul este în regulă. Copilul are 3.460 de grame si este sănătos. Bănuiesc că este neonatoloaga. Ştiu că trebuia să îi dau nişte bani, convenisem cu Mena înainte, dar nu mai ştiu cât, nu mai ştiu nici unde am pus banii (in buzunarul stâng aveam banii pentru asistena şefă - sau erau cumva în dreapta??). Şi cum fac cu celelalte asistente - ce şi cât le dau??

În timp ce eram dat afară din camera, politicos, dar ferm,  mai apuc să mai arunc o privire bebeluşului - fetiţei mele, care îşi reluase plânsul întrerupt câteva momente de vizita mea.

Pe drum, mă simţeam tot mai nervos. Că marele moment fusese într-un fel risipit, că procedurile oficiale şi neoficiale m-au împiedicat sa am un moment memorabil cu fata mea.  Furia s-a mai disipat când am văzut pozele. Ultimele trei erau clasice - un copil învelit în scutece, care plânge.

Dar prima, da, prima! Este cea mai bună. 

Ingrid nu plânge doar este mirată şi deranjată că a fost luată din pătuţ. Este delicioasă aşa încruntată cum o arată poza. La mai bine de două luni de la naştere nu mă satur să privesc prima ei poză. Chiar dacă nu în acel moment, în care mă gândeam la alte lucruri, tot am făcut cunoştină cu fetiţa mea.

Pentru totdeauna.

Cand cuvintele nu sunt suficiente...

Ingrid, fetita mea, a implinit astazi un an.

Pana la venirea ei pe lume n-am avut niciodata sentimentul ca nu au cum sa cuprinda cuvintele rostite ceea ce simt cu adevarat. Cuvintele nu sunt suficiente sa redea ce poti simti ca mama: iubire, mandrie, bucuria pentru orice mic gest sau progres al copilului tau, sau o tristete fara margini cand nu ii este bine. Si nu ai cum sa intelegi aceste sentimente la adevarata lor intensitate pana nu ai un copil.

Nu o spun cu superioritatea unei femei devenita mama. Am vazut si de-astea. Femei care se simteau deasupra tuturor doar pentru ca sunt mame si toate celelalte erau compatimite pentru a fi neimplinite. Nu, nu e deloc asta. Este la fel ca orice experienta pe care o ai. Poti sa iti faci o idee la modul teoretic sau sa stii totul despre ceva, insa practica iti deschide perspective nebanuite. Asa sunt si eu de un an de zile, de cand am inceput sa invat sa fiu mama.

In urma cu un an, plecam cu trolerul spre spital de parca as fi plecat in una dintre obisnuitele mele deplasari. Asteptarea luase sfarsit. Teama de spital, de operatie se amestecau cu nerabdarea de a-mi vedea fetita. Totul a decurs foarte rapid si la 9.25 am auzit primul tipat sanatos al copilului meu.

Debutul - Prima fotografie a lui Ingrid, preferata tatalui ei

De atunci timpul a trecut extrem de repede, iar sufletul meu s-a imbogatit cu noi sentimente, cu noi senzatii zi de zi. Cuvintele sunt insuficiente sa exprime ce simti atunci cand copilul tau de doar o zi iti zambeste, chiar daca stii ca e nu e un zambet constient, cand te striga prima data "mmma-mmma", cand iti prinde fata intre manutele pufoase si te pupa in stilul lui - te linge precum face cu orice jucarie sau obiect care ii cade in mana -, sau cand, dupa prima zi de serviciu si prima lunga absenta de langa el nu mai vrea sa plece din bratele tale si parca vrea sa iti arate tot ce a invatat ea cat timp ai lipsit.

Stau in fata laptopului si nu pot sa scriu. Poate ca asta spune tot...

Astazi

Botezul se dovedeste adesea prima confruntare dura cu viata a bebelusilor

Vad astazi la Stirile ProTV de ora 13.00 un botez in urma caruia bebelusul a fost aproape de moarte. Saptamana trecuta parca am citit in Gandul (acum l-am gasit aici) un articol despre un alt caz similar, cand copilul a fost resuscitat de catre un medic aflat printre invitati. Anul trecut parca, am citit despre un caz care s-a petrecut in republica Moldova, insa acolo botezul i-a fost fatal copilasului. Din ce in ce mai multe si mai dese aceste cazuri in care botezul devine pentru bebelus o serioasa confruntare cu viata, iar pentru familia lui un cosmar, nu un eveniment placut.

De multa vreme ma tot intreb: e Biserica Ortodoxa invechita si, prin urmare, si ritualurile ei, sau e vorba despre preoti? M-am intrebat mereu de ce botezul - un gest simbolic - nu poate fi ca la catolici, cand li se toarna celor mici niste apa pe cap. Nu, noi ii dezbracam pe copii - iar bisericile sunt racoroase in general, chiar si vara - ii cufundam in apa in cel mai fericit caz, in cel mai nefericit, ii punem sa faca scufundari in cristelnita. Iar apa, daca sunt norocosi, e calda si placuta, cum a fost la Ingrid, insa daca e doar calduta la inceput, va dati seama ca pana ajunge bebe in ea s-a racit.

Va marturisesc ca una dintre marile mele temeri a fost botezul, eu nu vroiam ca lui Ingrid sa inceapa sa ii fie frica de apa. Ma gandeam ca o scufundare nereusita in cristelnita putea anula tot ce construisem noi in cateva luni, jucandu-ne la baita si facand in asa fel incat fetita sa isi doreasca orice interactiune cu apa.

Cu vreo cateva saptamani inainte de botezul lui Ingrid, am vazut botezul fetitei Danielei Gyorfi. M-a sunat mama ca il dau in direct si sa vad ritualul, sa stim sa ne pregatim. In acel moment m-am ingrijorat si mai tare, pentru ca am vazut ca nasa se speriase avand impresia ca fetita nu are aer dupa ce a scos-o din cristelnita.

Asa ca mi-am rugat prietena si, in acelasi timp, nasa lui Ingrid sa insiste la preot sa nu scufunde capul copilului in apa. Nu stiu daca a fost cazul sa ii spuna sau nu, insa Printele Laurentiu Urian de la biserica din Sercaia, acolo unde am ales sa o botezam pe fetita a fost minunat.

A luat copilul si l-a scufundat de la gat in jos, ca apoi sa ii toarne cu mana apa si pe cap.

Ma gandeam chiar sa fac sau sa ma alatur unui grup care sa ceara generalizarea acestor metode in ritualul botezului, pentru ca am auzit foarte, foarte multi parinti care au avut copiii chinuiti in acest moment atat de special si care ar trebui sa ramana in amintirea familie ca un eveniment cu adevarat fericit. Cum a fost cazul nostru.

Ingrid

Ea este Ingrid, fetita mea care are aproape o luna de zile, s-a nascut in 11 ianuarie. Este motivul pentru care, o perioada, nu voi mai scrie pe Hotnews.ro, iar postarile pe blog vor fi mai rare.

Ingrid este principala mea prioritate in acest moment, ceea ce a dus la pauza pe care mi-o iau dupa 12 ani de jurnalism.