Jurnal de Elvetia: Cel mai lung tunel din lume (III)

Sunt echipata si gata de drum, de o plimbare in inima muntelui. Nu se intelege mare lucru din poza, din cauza benzilor reflectorizante ale echipamentului, dar asta sunt eu, pregatita sa intru in tunelul care, atunci cand va fi gata, in 2017, va fi cel mai lung tunel de cale ferata din lume. Este vorba despre tunelul Gotthard Base, lung de 57 de kilometri si care, atunci cand va fi terminat, va face posibila o calatorie de la Zurich la Milano in 2.40 ore, cu o ora mai putin decat se face acum.

Gazdele noastre helvete au tinut neaparat sa ne duca sa vedem cum arata acest proiect de care sunt mandri, mai ales ca, pe langa reducerea numarului de ore de calatorie, legatura intre Nord si Sud si trasportul unui numar mai mare de pasageri pe aceasta ruta decat actualmente, proiectul va duce si la o reducere a poluarii. Multe dintre camioanele care tranziteaza acum Alpii vor deveni amintire, transportul de marfa urmand sa se faca pe calea ferata.

Informatii tehnice despre tunel si despre proiect in general puteti gasi aici, pe o parte dintre ele le voi relua, dar prefer sa vorbesc despre ceea ce am aflat si nu apare in brosuri si despre experienta de a intra in inima muntelui.

In mare, cum v-am spus, tunelul St. Gotthard va avea 57,1 kilometri, insa acolo, in munte, exista un sistem de tunele cu o lungime totala de 153 de kilometri. De fapt, nu exista doar un tunel, ci doua, paralele, la o distanta de 40 de metri intre ele, insa la o adancime constanta, de 550 de metri fata de nivelul marii, altitudinea la care este situata Berna.

Vor fi locuri unde sistemul de tunele va avea 2300 de metri de roca deasupra, depinzand de zona alpina pe care o traverseaza. In final, vor fi scoase in urma sapaturilor in munte a tunelului 24 de milioane de tone de roca, adica de vreo cinci ori cat materialul folosit la construirea piramidei lui Keops. Ce fac cu roca? O folosesc in tot felul de alte proiecte, o parte din cea excavata fiind acum pe fundul lacului Geneva.

Constructia tunelului St. Gotthard, care face legatura intre Erstfeld si Bodio, costa 7 miliarde de franci elvetieni. Dinspre Italia se construieste un alt tunel, Ceneri, care costa mai mult de 2 miliarde de franci elvetieni, si care va fi in completarea tunelului St. Gotthard, insa constructia sa inca nu a inceput.

De unde au elvetienii fondurile necesare constructiei? Dintr-un fond special alimentat de taxa pe produse petroliere, de taxa pe vehicule grele/mari si de din TVA. Evident ca elvetienii au aprobat printr-un referendum acest proiect.

Noi am intrat in munte pe la Sedrun si cobori spre exploatare cu o telecabina, asa cum se vede in poza de mai jos. (Ii multumesc prietenei mele Irina, de la Jurnalul National, pentru poze, pentru ca acumulatorii aparatului meu foto m-au lasat balta exact cand era mai important. Asa ca pentru pozele din aceasta postare copyright-ul ii apartine:))

Imaginea din telecabina, spre cartierul general de la intrarea in tunel (sus). Telecabina este destul de mititica, dar e foarte sic (jos).

Odata ajunsi la baracile celor care muncesc la tunel, am fost echipati pentru intrarea in munte. Ni s-au dat aceste jachete portocalii, cu benzi reflectorizante, casti, un rucsac cu masca de oxigen in eventualitatea unui incendiu, ochelari de protectie si niste casti de bagat in urechi. Am primit indicatia de folosi castile, intrucat in tunel este foarte mult zgomot. Geologul care ne-a ghidat prin tunel, Yves Bonanomi, ne vorbea la un microfon, printr-o statie portabila, care avea o conexiune la castile noastre.

Costumatia ni se parea foarte cool, iar noi, fetele, glumeam ca este colectia primavara-vara 2009. Unele dintre noi nu prea erau echipate de mersul prin tunel, dupa cum se poate vedea.

In tunel am fost dusi cu un trenulet, care este folosit de obicei de minerii care lucreaza la tunel. Ni s-a spus ca acestia provin din Polonia, Italia si Germania in marea lor majoritate, ca lucreaza in schimburi de 8 ore si ca salariul lor pe luna este de 3-4000 de franci elvetieni. "Au salarii mai mari decat unii ingineri, pentru ca munca lor este periculoasa", ne-a explicat Yves. Sincer, 3-4000 de franci elvetieni nu ni s-a parut o suma atat de mare, avand in vedere ca ei coboara in munte pana la adancimea de 550 de metri.

Trenuletul in interior (sus) si in exterior (jos).

Am mers cativa kilometri in tunel, care arata ca in imaginea de mai jos, si ne-am oprit la lifturile care ii coboara pe muncitori la locul in care excaveaza. Era ora 16, ora schimbului de tura, asa ca i-am vazut iesind de la munca. Erau oameni relativ tineri, iar Yves ne-a spus ca prefera sa munceasca acolo, in ciuda conditiilor dificile, pentru ca banii pe care ii castiga sunt semnificativi in tarile din care provin, mai ales pentru est si central-europeni.

Cele doua tuneluri paralele sunt unite de alte tuneluri la aproximativ 350 de metri, astfel ca, in cazul unui incendiu, muncitorii sa poata fi evacuati pe tunelul paralel si cel cu incendiul sa fie inchis, pentru a evita raspandirea acestuia. Ai spune ca sub pamant nu ar avea cum sa arda, sa fi nevoie de izolarea tunelului, insa ni s-a explicat ca aerisirea este foarte buna. Explicatia a fost destul de complicata, insa ideea era ca e o aerisire naturala buna, ceea ce ar putea duce la intretinerea focului in caz de incendiu.

Cam asa arata sistemul celor doua tuneluri principale conectate de o retea de tuneluri mai mici.

Galeria nu este foarte prietenoasa. Imi amintesc ca ultima data cand am fost intr-un astfel de tunel era undeva pe la Raul Mare Retezat, eram prin clasa a II-a si am facut o excursie la ceea ce urma sa devina hidrocentrala, daca imi amintesc eu bine.

Yves a spus ca pana la lifturi este singurul loc in care au voie femeile, pentru ca minerii sunt superstitiosi si nu permit niciuneia sa intre in galerii, ca ar aduce ghinion. Totusi, nu au avut cum sa se impotriveasca intrarii uneia din echipa, geolog de meserie, careia i s-a permis sa intre doar in 4 decembrie, cand sarbatoresc Sfanta Barbara, care se pare ca este protectoarea lor.

Singura data cand s-au oprit lucrarile a fost din cauza zapezii, oamenii nemaiputand ajunge la tunel si nici nu voiau sa isi asume niciun risc. Ce s-a intamplat in cele 4 zile cat muncitorii nu au putut lucra la tunel?, a fost intrebarea pe care ne-a pus-o Yves. Si tot el a dat raspuns: s-a terminat toata berea din Sedrun.

Noi am iesit din tunel la soare, intr-o zi neobisnuit de calda, cu peste 23 de grade si chiar ca ar fi mers o bere. Pentru cei care lucreaza la tunelul St. Gotthard, se pare ca o bere merge chiar si cand esti ingropat in nameti.

Vizita la tunelul care va avea 57 de kilometri, numeroasele tuneluri pe care le-am strabatut in drumul nostru prin Elvetia mi-a creat din nou acea revolta ca traiesc intr-o tara cu doua autostrazi, si alea foarte scurte si cam proaste. Cum altii pot construi tuneluri de lungimea a jumatate din autostrada Bucuresti-Ploiesti, iar noi nu suntem in stare sa avem niste drumuri mai decente si niste autostrazi care sa ne ajute sa parcugem tara asta fara nervi si in cat mai scurt timp.