Jurnal de Elvetia: amintiri despre dusurile romanesti (IV)

In drum spre serviciu, trecand la Unirii podul ala pe care vanzatori ambulanti te imbie cu produse diverse de la flori si fructe ieftine la tricouri, mi-am amintit de o poveste a unui jurnalist sloven despre Romania. Cum asa? Pentru ca un tip vindea astazi pe pod dusuri.

Zoran, colegul meu sloven din grupul din Elvetia, este jurnalist de-o viata, cum ii place lui sa spuna. Are peste 50 de ani si atunci cand a auzit ca sunt din Romania a zis ca trebuie sa imi spuna niste povesti legate de tara mea. El a vizitat Timisoara si Deva, inainte de revolutie si in timpul acesteia, iar acum 2 ani a vazut si Bucurestiul, care i s-a parut intr-adevar un mic Paris. Flatanta caracterizare, neplauzibila din punctul nostru de vedere.

Prin anii '80, exista un schimb de experienta intre jurnalistii romani si iugoslavi, ca atunci Zoran era iugoslav, nu sloven, spune el. Schimbul de experienta avea loc in Deva, la ziarul "Drumul comunismului". Era singurul ziar din oras. Din redactia lui, fusese cu un an inainte un coleg care se intorsese din Romania cu dusuri. Nu mai putin de 10 dusuri, pentru ca stia el ca sunt de buna calitate si nici nu prea avea ce altceva sa cumpere.

Zoran mi-a spus ca l-a intebat pe tipul respectiv, acum vreo doi ani, daca mai are dusurile si i-a zis ca inca mai are vreo cinci noi. "Sunt atat de bune ca, in vreo 30 de ani n-am schimbat decat cinci", i-a spus acesta, spre amuzamentul lui Zoran. "La voi se faceau dusuri de o calitate foarte buna", mi-a spus el.

Cand a auzit ca sunt din Deva, a vrut neaparat sa imi povesteasca despre experientele lui de-acolo, iar ele erau legate - de ce altceva? - decat de o betie crunta pe care a tras-o cu activistii. Cei doi jurnalisti straini au fost intampinati de o comitet de primire, format din activisti de partid, care i-au insotit in permanenta si ii duceau la toate obiectivele economice importante pentru economia socialista a judetului Hunedoara.

Seara, oamenii cinau si incepeau toasturile. "Traiasca Republica Socialista Romania si Republica Socialista Federativa Iugoslavia!" si o dusca data pe gat. "Traiasca tovarasul Ceausescu si tovarasul Tito", o alta dusca. Si tot asa, au baut pentru infratirea romano-iugoslava, pentru Liubliana si Deva, sau pentru ei insisi.

"Noi am baut vin", spune Zoran, "insa romanii beau tuica, ceea ce le-a dezlegat limbile. Noi criticam regimul nostru, ne spuneam nemultumirile, dar ei nu ziceau nimic, n-aveau niciun fel de plangeri. Asta la inceput, ca pe masura ce s-au intetit toasturile si limbile lor au inceput sa se dezlege. Noi am plecat in camera pe la 3 dimineata, lasandu-i acolo pe oamenii aia in costume, cu capetele dormind pe mese", isi aminteste slovenul.

Numai ca, pe la 8 dimineata, le suna telefonul in camera. Erau tovarasii romani care ii anuntau ca ii asteapta la receptie, sa porneasca in vizitele planificate. "Noi eram mahmuri, ne simteam capul cat o banita (ma rog, cam asta e ideea), ne-am ridicat cu greu din pat si am coborat, dar nu ne doream decat sa sam in pat toata ziua. La receptie, tipii pe care ii lasasem in urma cu trei ore dormind pe mese, erau fresh, la patru ace, rasi si parfumati, ingrijiti si gata pentru o noua zi".

Povestea lui Zoran m-a facut sa ma gandesc ca toate amintirile pe care strainii mi le povestesc despre Romania se leaga, la un moment dat, de tuica. Acum insa am si un alt element: dusurile. oare dusurile vandute de baiatul ala bronzat pe podul de la Unirea or fi de aceeasi calitate?