Scottish wonders: 60s are the new 40s sau cum sa fii un pensionar fericit (IV)

V-am povestit despre ce m-a impresionat in Scotia si am lasat la urma ce e mai bun. Stiti ce mi-a placut cel mai mult? Mi-au placut oamenii. Sunt extrem de prietenosi, de deschisi si de politicosi. N-am verificat daca proverbiala zgarcenie a scotienilor este adevarata, intrucat familia la care am stat a fost foarte generoasa cu mine. Ideea de oaspete e sacra: esti musafirul nostru, nu te lasam sa platesti nimic. Asta mi s-a parut ciudat, pentru ca mi se parea firesc ca pranzul a doua zi sa il platesc eu, sau macar o cafea sau un ceai. Dar nu au acceptat.

Cum am ajuns sa stau la o familie in Scotia? Printr-un program pentru studenti care se numeste Host UK. Il recomand tuturor studentilor, pentru ca e minunat sa stai intr-o familie, sa vezi viata "reala", nu viata de campus sau studenteasca. Cei care te gazduiesc sunt voluntari, nu sunt platiti de nimeni si e doar bunavointa lor la mijloc si dorinta de a cunoaste oameni din diferite parti ale globului. Familia la care am stat eu (in fotografia de mai sus) locuia foarte aproape de Edinburgh si erau doi medici generalisti pensionari, in jur de 65-66 de ani.

Mary si Peter sunt imaginea a ceea ce imi doresc eu sa fiu la aproape 70 de ani: doi oameni tineri la suflet (young at heart), dinamici, plimbareti, cu o serie de preocupari si o gramada de prieteni.

Profesorii mei de la universitate sunt toti trecuti de 60 de ani, iar unul dintre ei imi spunea ca i-a scris unui prieten pe o felicitare de ziua lui: "Cheer up, the 60s are the new 40s" (ideea e ca la 60 de ani esti ca la 40). Ei bine, locuind cu Mary si Peter timp de trei zile chiar mi s-a confirmat asta.

Veti zice ca oamenii astia au o stare de spirit buna pentru ca au trait intr-o tara capitalista, intr-una din marile puteri ale sistemului international, ca nu au fost oprimati 50 de ani de comunism, ca au castigat bine, intr-o economie de piata functionala si ca nu-i poti compara cu oamenii de varsta a treia de la noi. Asa o fi, imaginea despre persoanele de varsta a treia de la noi este in general una cenusie, marcata de boala, saracie si deprimare, dar asta si pentru ca exista ideea ca dupa ce te-ai pensionat viata ta s-a terminat si pentru ca oamenilor dinamici de peste 60 de ani nu le este data nicio sansa: nu-si mai gasesc un part time job, nu exista activitati pentru ei, care sa le ocupe timpul si depinde de fiecare cum reusese sa iti traiesca viata dupa pensionare.

Mary - care are probabil 65 de ani, n-am intrebat-o ca nu era politicos, insa Peter are 66, deci tot pe-acolo e si ea - mi-a marturisit ca e la pensie de 5 ani si ca se gandea cu groaza ce o sa faca dupa ce nu va mai lucra. Insa si-a gasit repede alte activitati: a preluat indatoririle de bunica, a calatorit si si-a facut noi prieteni, invatand, in acelasi timp, lucruri noi.

Mi s-a parut minunata existenta unei Universitati pentru varsta a treia in Anglia, pe care multi o frecventeaza. Este vorba despre The University of the Third Age, un loc in care pensionarii pot face o serie de cursuri. Pachetul pentru un an, pe familie, costa 15 lire, pentru o persoana 10 lire. Si acolo poti fi in cursul de walking (care fac trasee - stiti ca v-am spus ca este un hobby sau un obicei national la britanici sa se plimbe in natura), de bridge, de limba italiana, de gradinarit, de istorie, de dansuri si de orice ti-ai imagina. Sunt tot atatea ocazii de a-i face pe oameni sa fie impreuna, sa aiba o activitate si sa lege noi prietenii. In fiecare luna are loc o conferinta pe o tema de actualitate, asa ca pensionarii pot sa discute si sa afle lucruri itneresante fie despre Kosovo - tema ultimei conferinte - criza financiara sau Obama.

Peter si Mary sunt in clubul de walking si se vede. Sunt foarte sprinteni, cunosc toata regiunea in care locuiesc si sunt niste ghizi extrem de placuti

Am fost la aniversarea unei prietene de-a familiei la care am stat, care implinea 70 de ani. femeia nu avusese o viata prea usoara, a avut un sot dificil, de care a divortat acum 20 de ani si au 7 copii, cea mai mare dintre ele de 42 de ani. Deci o femeie careia nu i-a fost tocmai usor in viata, dar la randul ei plina de energie, dansa cot la cot cu nepotii si copiii, erau o familie minunata.

Acolo am intalnit alti pensionari - da, a fost un week end in care am petrecut timp cu foarte multi oameni peste 60 de ani si, credeti-ma, a fost minunat - fiecare cu cate o poveste de viata interesanta. Acesti oameni s-au bucurat din plin de mobilitatea pe care au avut-o si au muncit peste tot prin lume, sau si-au urmat sotii pe toate continentele, fie in Asia, fie in Africa, fie in SUA sau Australia. Asa sunt si copiii lor, fiecare are cate un copil pe undeva prin lume si ii si viziteaza destul de des. Au o mare disponibilitate spre calatorii si au si resurse.

Ma rog, ei sunt avantajati ca iau deja pensia - privata si de la stat, dar cea de la stat este mica si in Marea Britanie - si nu sunt atat de tematori referitor la efectele crizei. Stiu clar ca ceea ce au cotizat de-a lungul vietii primesc inapoi. Multi dintre ei se mutasera in regiune de cativa ani, in ceea ce ei numesc downsize. Adica au vandut casa in care au stat perioada din viata in care au avut copiii mici si au fost activi, iar acum, la pensie, nu le mai trebuie o casa mare si greu de intretinut, ci una mai mica si mai confortabila, pentru varsta lor.

Mary a vorbit cu Peter despre a-si vinde casa chiar in week endul acela si el s-a cam impotrivit, spunand ca e prea mare deranjul si vanzoleala. Dar seara, o alta familie venita din Kent tocmai in Scotia a oferit o buna perspectiva asupra acestei chestiuni: evident ca de vanzarea casei s-a ocupat sotia, tocmai din cauza nebuniei implicite a acestei chestiuni, insa acum sunt foarte multumiti intr-o casa mai moderna - asta parea sa fie singurul dezavantaj, ca nu stau intr-o casa veche; cu cat e mai veche locuinta, ca arhitectura si aspect, cu atat e mai pretioasa in ochii lor - mai mica si care a fost si mai ieftina, ceea ce le-a permis sa aiba suficienti bani sa traiasca o batranete linistita. Mai mult, spuneau ei, cum nu au copii, cu banii pusi deoparte si cu vanzarea casei in care locuiesc au suficiente resurse financiare pentru a merge la un azil decent, in care sa fie ingrijiti cand vor fi mai in varsta si lipsiti de putere.

Casa lui Mary si Peter, o casa din anii '30, plina de personalitate, dar cam mare pentru ei, spun cei doi.

Am ramas cu adevarat impresionata de cum isi traiesc acei oameni varsta a treia. De fapt le fac o nedreptate cand le zic oameni de varsta a treia. Eu cred ca batranetea si tineretea sunt relative, sunt stari de spirit - poti sa ai 20 de ani si sa ai un suflet imbatranit, sau sa ai peste 60 si sa fii tanar si plin de viata. Cunosc oameni young at heart si la noi, dar parca ei sunt mult mai putini decat majoritatea pensionarilor. Sau poate e imaginea asta pe care ne-o prezinta media - mereu pensionari la coada pentru medicamente, plangandu-se de pensiile mici, de viata grea. Bineinteles, nu se considera stire informatii despre pensionari care merg in calatorii sa vada lumea sau si-au gasit tot felul de activitati, nu-i asa? Trebuie sa fie acele vesnice sumbre povestiri despre oamenii in varsta.