Scottish wonders: Wallace traieste! In frumosul Edinburgh(V)

Ma puteti contrazice, cand aduc o asemenea dovada? In momentul in care l-am vazut mi-am amintit de Braveheart si de Mel Gibson. Nu e ciudat ca o buna popularizare a istoriei Scotiei a fost facuta de un film de la Hollywood, care l-a avut ca protagonist pe un actor australian? Gazdele mele scotiene mi-au spus ca au fost o seirie de neadevaruri/inadvertente istorice in film, dar oricum, a facut o buna reclama clanurilor Scotiei.

Chiar daca clanul Wallace si William Wallace, celebrul personaj, au trait pe langa Glasgow, ei bine, eu l-am regasit in Edinburgh. Pe strada care duce la castel, pe Royal Mile, aproape de Castelul din Edinburgh.

Mi-am dat seama ca am nedreptati acest oras si nu v-am aratat cat de frumos este si ce viata palpitanta are. Este o adevarata capitala, insa cu un numar redus ce locuitori, cam o jumatate de milion, de masini si fara agitatie. daca spui capitala si te gandesti la Bucuresti, nu e nici pe departe atat de aglomerat si agitat, insa are toate datele unui hub cultural. de altfel, am aflat cu surprindere ca 50% din populatia de 5 milioane a Scotiei are studii universitare, ca acesta este un avantaj competitiv al tarii/regiunii.

Dar haideti mai bine sa va arat orasul.

Astfel de stradute inguste se ramifica din Roayl Mile, in orasul vechi. Imaginati-va coloana vertebrala a unui peste, din carepornesc multe osciaore fine. Cam asa arata planul orasului vechi.


Aici sunt in fata catedralei St. Giles, considerata centrul religios al Edinburgh-ului timp de 900 de ani. Varful turnului este sub forma unei coroane, care se observa foarte bine atunci cand te uit la oras din Castel.

Mi-a placut foarte mult acest hotel Radisson, care are forma unui castel si se integreaza perfect peisajului. Ca sa observ ca este nou, nicidecum o cladire veche transformata intr-un hotel. A fost facut in 1990 si a primit aprobarea primariei de a fi construit aici (este in centrul Edinburgh-ului)doar daca pastra arhitectura zonei.

Asa arata noaptea.

In interiorul castelului, una din curtile interioare, dar nu cea principala. In dreapta este magazinul de suveniruri in care gasesti absolut tot ce vrei, de la kilt-uri si cravate si tartan, la whisky, biscuiti traditionali scotieni, ceai si cafea cu gust de whisky sau magneti de frigider.

Asta e Royal Mile, in directia spre castel. Cum spuneam anterior, are o mila scotiana, care e cu 109 yarzi mai lunga decat mila englezeasca si uneste Castelul de palatul in care sta Regina cand vine in Scotia.

Magazinele cu kilt-uri sunt de-a lungul Royal Mile. Vanzatorii isi dau imediat seama ca esti turist, dupa interesul pe care il manifesti pentru kilturi. Scotienii nu le cumpara din astfel de magazine, ci din unele specializate. De aici cumpara turistii. Ce turisti? Rusi, mi-a zis unul dintre baieti. Sunt foarte multi turisti rusi. oare de ce nu ma mir?

Si daca am vazut kilturile expuse, iata-l pe unul purtat de "Wallace". Tipul e echipat precum highlanders, cei din partea inalta a Scotiei, dar nu mi-e clar care este clanul lui. Fiecare clan are culori diferite. Asa ca atunci cand te gandesti ce sa cumperi, vanzatorul te intreaba al carui clan? Daca nu ai preferinte sau habar, pana la urma totul se reduce la culoare.

Intr-un bar, Sandy Belle, cu muzica tradiotionala scotiana. Nu m-am gandit ca totul va fi improvizat, ma asteptam la o scena mica pe care sa cante oameni. Dar nu, formatia era cea din imagine si cantau cat vroiau, se mai opreau, adica nimic structurat. Asta insa nu a redus farmecul si autenticitatea momentului, dimpotriva.

Acest deal, Dunsapie, imparte Edinburgh-ul in doua. Urcat in varful lui privelistea e minunata. in ziua in care am facut eu asta, batea un vant napraznic de aveam impresia ca o sa ma zboare de pe culmea dealului.

Privelistea despre are va vorbeam. Fotografia nu este foarte elocventa, pentru ca as fi avut nevoie de un alt obiectiv, care sa cuprinda o panorama cat mai larga.

La poalele dealului era un lac, cu multe pasari. Aici vin oamenii sa hraneasca pasarile. Este o zona in care lumea face jogging sau merge cu bicicleta, se antreneaza pentru maratonul Edinburgh-ului, care inteleg ca are loc prin martie. Ar fi o zona care i-ar placea colegului meu, Maricu, pasionat de alergare. Peisajul e minunat, iar dificultatea e pe masura, pentru ca e o zona de deal.

Vechea Universitate din Edinburgh. Am participat la o conferinta despre Rusia si am luat cina in una din salile Universitatii. O experienta cu adevarat interesanta, din cauza protocolului.

Aceasta este cladirea Parlamentului. Scotienii au un parlament foarte nou din 1999. Multi dintre ei considera ca cea mai mare greseala a istoriei lor a fost in 1707, cand Parlamentul scotian s-a unificat cu cel englez. Scotienii viseaza la independenta si vorbesc de parca in viitorul apropiat asta se va obtine. S-ar putea insa ca actuala criza financiara - in care bancile scotiene au cazut iar statul le-a recapitalizat, e vorba despre Royal Bank od Scotland si HSBC - sa le scoata astfel de idei din cap. Daca n-ar fi fost parte a Marii Britanii, ascotia ar fi fost acum o tara falimentara, pentru ca aceasta capitalizare a bancilor este mai mare decat bugetul, iar Scotia ar fi fost o a doua Islanda. Este interesant de urmarit daca mai exista discursul nationalist.

Parlamentul, din alt unghi.

Scottish wonders: 60s are the new 40s sau cum sa fii un pensionar fericit (IV)

V-am povestit despre ce m-a impresionat in Scotia si am lasat la urma ce e mai bun. Stiti ce mi-a placut cel mai mult? Mi-au placut oamenii. Sunt extrem de prietenosi, de deschisi si de politicosi. N-am verificat daca proverbiala zgarcenie a scotienilor este adevarata, intrucat familia la care am stat a fost foarte generoasa cu mine. Ideea de oaspete e sacra: esti musafirul nostru, nu te lasam sa platesti nimic. Asta mi s-a parut ciudat, pentru ca mi se parea firesc ca pranzul a doua zi sa il platesc eu, sau macar o cafea sau un ceai. Dar nu au acceptat.

Cum am ajuns sa stau la o familie in Scotia? Printr-un program pentru studenti care se numeste Host UK. Il recomand tuturor studentilor, pentru ca e minunat sa stai intr-o familie, sa vezi viata "reala", nu viata de campus sau studenteasca. Cei care te gazduiesc sunt voluntari, nu sunt platiti de nimeni si e doar bunavointa lor la mijloc si dorinta de a cunoaste oameni din diferite parti ale globului. Familia la care am stat eu (in fotografia de mai sus) locuia foarte aproape de Edinburgh si erau doi medici generalisti pensionari, in jur de 65-66 de ani.

Mary si Peter sunt imaginea a ceea ce imi doresc eu sa fiu la aproape 70 de ani: doi oameni tineri la suflet (young at heart), dinamici, plimbareti, cu o serie de preocupari si o gramada de prieteni.

Profesorii mei de la universitate sunt toti trecuti de 60 de ani, iar unul dintre ei imi spunea ca i-a scris unui prieten pe o felicitare de ziua lui: "Cheer up, the 60s are the new 40s" (ideea e ca la 60 de ani esti ca la 40). Ei bine, locuind cu Mary si Peter timp de trei zile chiar mi s-a confirmat asta.

Veti zice ca oamenii astia au o stare de spirit buna pentru ca au trait intr-o tara capitalista, intr-una din marile puteri ale sistemului international, ca nu au fost oprimati 50 de ani de comunism, ca au castigat bine, intr-o economie de piata functionala si ca nu-i poti compara cu oamenii de varsta a treia de la noi. Asa o fi, imaginea despre persoanele de varsta a treia de la noi este in general una cenusie, marcata de boala, saracie si deprimare, dar asta si pentru ca exista ideea ca dupa ce te-ai pensionat viata ta s-a terminat si pentru ca oamenilor dinamici de peste 60 de ani nu le este data nicio sansa: nu-si mai gasesc un part time job, nu exista activitati pentru ei, care sa le ocupe timpul si depinde de fiecare cum reusese sa iti traiesca viata dupa pensionare.

Mary - care are probabil 65 de ani, n-am intrebat-o ca nu era politicos, insa Peter are 66, deci tot pe-acolo e si ea - mi-a marturisit ca e la pensie de 5 ani si ca se gandea cu groaza ce o sa faca dupa ce nu va mai lucra. Insa si-a gasit repede alte activitati: a preluat indatoririle de bunica, a calatorit si si-a facut noi prieteni, invatand, in acelasi timp, lucruri noi.

Mi s-a parut minunata existenta unei Universitati pentru varsta a treia in Anglia, pe care multi o frecventeaza. Este vorba despre The University of the Third Age, un loc in care pensionarii pot face o serie de cursuri. Pachetul pentru un an, pe familie, costa 15 lire, pentru o persoana 10 lire. Si acolo poti fi in cursul de walking (care fac trasee - stiti ca v-am spus ca este un hobby sau un obicei national la britanici sa se plimbe in natura), de bridge, de limba italiana, de gradinarit, de istorie, de dansuri si de orice ti-ai imagina. Sunt tot atatea ocazii de a-i face pe oameni sa fie impreuna, sa aiba o activitate si sa lege noi prietenii. In fiecare luna are loc o conferinta pe o tema de actualitate, asa ca pensionarii pot sa discute si sa afle lucruri itneresante fie despre Kosovo - tema ultimei conferinte - criza financiara sau Obama.

Peter si Mary sunt in clubul de walking si se vede. Sunt foarte sprinteni, cunosc toata regiunea in care locuiesc si sunt niste ghizi extrem de placuti

Am fost la aniversarea unei prietene de-a familiei la care am stat, care implinea 70 de ani. femeia nu avusese o viata prea usoara, a avut un sot dificil, de care a divortat acum 20 de ani si au 7 copii, cea mai mare dintre ele de 42 de ani. Deci o femeie careia nu i-a fost tocmai usor in viata, dar la randul ei plina de energie, dansa cot la cot cu nepotii si copiii, erau o familie minunata.

Acolo am intalnit alti pensionari - da, a fost un week end in care am petrecut timp cu foarte multi oameni peste 60 de ani si, credeti-ma, a fost minunat - fiecare cu cate o poveste de viata interesanta. Acesti oameni s-au bucurat din plin de mobilitatea pe care au avut-o si au muncit peste tot prin lume, sau si-au urmat sotii pe toate continentele, fie in Asia, fie in Africa, fie in SUA sau Australia. Asa sunt si copiii lor, fiecare are cate un copil pe undeva prin lume si ii si viziteaza destul de des. Au o mare disponibilitate spre calatorii si au si resurse.

Ma rog, ei sunt avantajati ca iau deja pensia - privata si de la stat, dar cea de la stat este mica si in Marea Britanie - si nu sunt atat de tematori referitor la efectele crizei. Stiu clar ca ceea ce au cotizat de-a lungul vietii primesc inapoi. Multi dintre ei se mutasera in regiune de cativa ani, in ceea ce ei numesc downsize. Adica au vandut casa in care au stat perioada din viata in care au avut copiii mici si au fost activi, iar acum, la pensie, nu le mai trebuie o casa mare si greu de intretinut, ci una mai mica si mai confortabila, pentru varsta lor.

Mary a vorbit cu Peter despre a-si vinde casa chiar in week endul acela si el s-a cam impotrivit, spunand ca e prea mare deranjul si vanzoleala. Dar seara, o alta familie venita din Kent tocmai in Scotia a oferit o buna perspectiva asupra acestei chestiuni: evident ca de vanzarea casei s-a ocupat sotia, tocmai din cauza nebuniei implicite a acestei chestiuni, insa acum sunt foarte multumiti intr-o casa mai moderna - asta parea sa fie singurul dezavantaj, ca nu stau intr-o casa veche; cu cat e mai veche locuinta, ca arhitectura si aspect, cu atat e mai pretioasa in ochii lor - mai mica si care a fost si mai ieftina, ceea ce le-a permis sa aiba suficienti bani sa traiasca o batranete linistita. Mai mult, spuneau ei, cum nu au copii, cu banii pusi deoparte si cu vanzarea casei in care locuiesc au suficiente resurse financiare pentru a merge la un azil decent, in care sa fie ingrijiti cand vor fi mai in varsta si lipsiti de putere.

Casa lui Mary si Peter, o casa din anii '30, plina de personalitate, dar cam mare pentru ei, spun cei doi.

Am ramas cu adevarat impresionata de cum isi traiesc acei oameni varsta a treia. De fapt le fac o nedreptate cand le zic oameni de varsta a treia. Eu cred ca batranetea si tineretea sunt relative, sunt stari de spirit - poti sa ai 20 de ani si sa ai un suflet imbatranit, sau sa ai peste 60 si sa fii tanar si plin de viata. Cunosc oameni young at heart si la noi, dar parca ei sunt mult mai putini decat majoritatea pensionarilor. Sau poate e imaginea asta pe care ne-o prezinta media - mereu pensionari la coada pentru medicamente, plangandu-se de pensiile mici, de viata grea. Bineinteles, nu se considera stire informatii despre pensionari care merg in calatorii sa vada lumea sau si-au gasit tot felul de activitati, nu-i asa? Trebuie sa fie acele vesnice sumbre povestiri despre oamenii in varsta.

Scottish wonders: Cerul pictat (III)

Am vazut niste imagini ale unui nepot al gazdelor mele, cu peisaje din Scotia, iar cerul era fantastic, parca era pictat. Eram aproape sigura ca imaginile fusesera prelucrate sau ca fotograful folosise niste filtre pentru a reda astfel de culori.

Dar in plimbarile mele m-am convins ca cerul Scotiei pare pictat. Cuvintele sunt de prisos, las fotografiile sa vorbeasca.

Scottish wonders: Castelele Scotiei (II)

Scotienii stiu sa exploateze castelele pe care le au la maxim, fie ca sunt pastrate intacte, fie ca sunt doar ruine. Ba mai mult, unele au fost chiar reconstruite pe ruinele ramase. Este cazul unuia din apropierea Edinburgh-ului, despre care am aflat ca a fost cumparat de cineva cu bani si a fost refacut. Gazdele mele din Scotia nu stiau exact daca a fost refacut aidoma cum aratase in trecut, pentru ca in acel loc ramasesera doar ruinele.

Eu nu am vazut decat regiunea Lothian, adica imprejurimile Edinburgh-ului, dar am contabilizat Castelul din Edinburgh, care este un obiectiv turistic in sensul clasic al cuvantului, castelul Dalhousie - care a fost transformat intr-un hotel de lux, potrivit propriei prezentari- si ruinele castelului Hailes. Asa ca va voi vorbi despre ele, sunt trei povesti foarte diferite.

Castelul din Edinburgh este, probabil, destinatia favorita a celor care ajung in oras, mai ales ca este situat pe un deal, pe niste stanci vulcanice, asa ca odata ajuns in centrul orasului nu vrei decat sa mergi cat mai repede la castel. Spre el se ajunge pe Royal Mile, strada care uneste castelul de Holyrood Palace, resedinta in care sta regina Marii Britanii cand vine in Scotia si care a fost strada principala in jurul careia a aparut orasul vechi. Din ea se ramifica o serie de stradute extrem de pitoresti, aici sunt magazine cu tartan si kilt-uri sau magazine de suveniruri sau cu whisky. Strada are o mila, dar o mila scotiana, care e cu 107 yarzi mai lunga decat mila engleza. Iar scotienii iti povestesc asta cu mandrie.

Desi vizita mea la Castel a fost intr-o zi in care ploua "in dusmanie", asta nu a alterat cu nimic placerea de a descoperi castelul regilor Scotiei. Aici sunt tinute Onorurile Coroanei scotiene, adica coroana, sceptrul si Stone of Scone (pronuntat scun), adica piatra pe care au fost incoronati regii Scotiei, apoi cei englezi si, dupa unirea coroanelor, regii Marii Britanii.

Povestea pietrei este interesanta si incepe in 1296, primul rege care a fost incoronat pe ea fiind Edward I. Ea a fost furata de soldatii englezi acum sapte secole si dusa la Londra, unde a fost postata sub un tron din lemn in Westminster Abbey. De fapt, pe Piatra Destinului a fost incoronata in 1953 si regina Elisabeta. Oricum, scotienii au primit-o inapoi in 1996 si a fost primita cu mare fast in Edinburgh.

Imagine din curtea Castelului.

Tunurile din curtea Castelului chiar functioneaza, sau cel putin unul dintre ele. La ora 13.00, in fiecare zi, tunul marcheaza ora.

Asa arata Princess Street - artera lor comerciala - vazuta din Castel. Cei care se plimba in aceasta zona pe la ora 13.00, ar putea fi speriati de salva de tun trasa din castel.:) Eu am ajuns cu 30 de minute mai tarziu, asa ca n-am prins momentul.

Mi-a placut foarte mult castelul Dalhousie, o fortareata din secolul XIII transformata astazi in hotel de lux, cu un centru spa. La acest castel a avut loc nunta fiicei gazdelor mele si am fost dusa sa il vizitez, mai ales ca mi-am exprimat dorinta de a vedea cat mai multe castele din Scotia. Este o traditie sa iti faci nunta la castel, daca esti din middle class, iar un astfel de eveniment costa intre 1000 si 5000 de lire, in functie de sezon si de ziua din saptamana in care vrei sa te casatoresti.

Biblioteca este, de fapt, ca un bar, locul in care poti bea un whisky sau o cafea, inconjurat de carti, in fata semineului sau in fata unei french window de unde se vede o pajiste foarte verde si foarte bine intretinuta. Totul este facut sa ai impresia ca esti un lord, sa te simti bine, dar se are in atentie functionalitatea unui hotel modern.

In biblioteca poti citi fie presa, fie o carte din colectia hotelului.

Mi-a placut usa de la bar, ca o usa de biblioteca secreta, cu rafturi cu carti false.

Dalhousie Castle are propia capela, unde poate avea loc fie o ceremonie religioasa, fie una civila.

Am descoperit cu amuzament crescatoria de soimi, poate mai corect ar fi de vulturi, daca e sa te iei dupa denumirea acesteia "falconry", dar pasarile erau soimi. Bietele vietuitoare stau pe un suport si sunt legate de un piciorus, ca sa nu zboare. In niste custi sunt mai multe specii de bufnite, foarte ahioase. intr-o postare viitoare va voi arata animalutele, mi-au placut atat de mult incat cred ca merita, cel putin pentru poze, o postare aparte.

Ultimul castel despre care va voi vorbi este, de fapt, o ruina. Hailes Castle este pe malul raului Tyme si m-a impresionat faptul ca este foarte bine ingrijit. Iarba este taiata, printre ruine este o curatenie exemplara, nu am avut nimic de reprosat. Am fost uimita de cat de bine intretinute sunt facand instantaneu o comparatie cu alte ruine de cetate, din copilaria mea. Eu am copilarit in Deva, oras care are, pe un deal, ruinele unei cetatei, Cetatea Devei. De cativa ani incoace primaria s-a ocupat de acest obiectiv turistic, a fost construit o telecabina care sa te duca in varful dealului, la ruine, sunt luminate, astfel incat - atunci cand te apropii de Deva, mai ales noaptea - privelistea este foarte frumoasa.

Dar in copilaria mea, printre ruine era o mizerie de nedrescris, iarba era lasata sa creasca, nimic ingrijit, totul avea un aspect deplorabil si infricosator. M-am intrebat daca aceste ruine ale Hailes Castle au fopst vreodata lasate in paragina, dar gazdele mele nu stiau decat situatia din ultimii 35 de ani, cand ele aratau exact ca acum.

Hailes Castle. Vremea n-a fost prea prietenoasa, insa cerul Scotiei este de-a dreptul fascinant.

Pentru delectare, alte imagini mai jos.

Scottish wonders: Lagavulin si Dashing White Sergeant (I)

Va marturisesc: m-am indragostit. Obiectul pasiunii mele este Scotia. Mai bine zis, Scotia si minunile ei: cerul, oamenii, whisky-ul si ceilidh (adica dansurile traditionale scotiene). Asa ca o sa va povestesc in mai multe episoade despre fiecare dintre ele.

Si o sa incep cu whiskey-ul, marea mea descoperire. Nu sunt un consumator de licori ale lui Bachus, dar beau ca tot omul, cate un pahar de vin la cina sau la petreceri. Whiskey beau mai rar, iar in ultima vreme am baut ceea ce numesc eu "whiskey de fete", adica cel crema. Recunosc, nu sunt de o finete prea mare in acest sens. Pana acum. Caci de-aici inainte stiu ce inseamna un whiskey bun. Tot ce am vazut si am degustat in Scotia este cu multe clase peste whiskey-ul care se consuma de obicei in Romania.

E adevarat, multe branduri au un marketing foarte bun, dar, ierati-mi duritatea si limbajul neacademic, pe langa ce se poate bea in Scotia, tot ce e la noi e pisoarca. In primul rand un whisky ca la mama lui trebuie sa fie singla malt, adica sa provina dintr-o singura distilerie si sa fie si imbuteliat acolo. Apoi am descoperit aici whisky-urile afumate, smoked le spun ei. Au un gust incredibil.

Am stat peste week end la o familie de doctori pensionari - o sa va povestesc intr-o alta postare despre aceasta experienta - iar Peter avea peste 200 de sortimente de whisky. In postarea dinainte de Scotia va spusesem ca e prevazuta o degustare in program. Ei bine, a fost de fapt o iesire la carciuma, iar profesorul nostru ne-a facut cinste cu whisky de mai multe sortimente. Nimic impresionant, va marturisesc. Primul pahar, un whisky obisnuit si extrem de tare, al doilea un whisky si mai tare, iar aici am cedat, pentru ca nu-mi placea gustul. Chiar daca era combinat cu apa - ca astea au vreo 54% alcool - tot simteam ca imi arde stomacul.

Ei bine, ideea de degustare a profesorului meu a fost nimic pe langa adevarata sesiune de tasting pe care am avut-o in fiecare seara la gazdele mele, care, cu atlasul geografic in fata, mi-au spus si povestea bauturii, mi-au si aratat de unde provine.

Si am facut o pasiune pentru whisky-urile afumate, mai precis pentru Lagavulin (se pronunta lagavulin). Eram inconjurata de sticle, am mirosit o gramada si in final a trebuit sa mi-l aleg pe cel pe care vreau sa il beau. Permiteti-mi sa ma laud un pic - am ales regele, whisky-ul de cinci stele, Lagavulin.

Mi-a placut mirosul, este foarte afumat, dar are si un pic de iz de mare si un pic de cherry, de la butoiul in care este tinut. Peter avea o sticla de Lagavulin Distillers Collection din 1991, creme de la creme, adica. Aici este povestea distileriei. Lagavulin, adica localitatea in care e distileria, se afla pe insula Islay (se pronunta aila), o insula cu vreo sapte distilerii, faimoase pentru whisky-urile afumate. Din aceeasi serie mai sunt Ardbeg (cel mai ok este Uigeadail, daca veti cauta sa cumparati), Caol Ila sau Bowmore (Darkest).

Vi le recomand cu caldura. Peter a fost foarte incantat de faptul ca m-am indragostit de whisky-urile afumate, pentru ca acest gust ciudat nu le place multora. Cunoscatorii insa il apreciaza. Nu am pretentia si aroganta sa fiu un cunoscator, dar nasul meu si apoi papilele gustative nu m-au tradat si am ales cel mai bun dintre cele mai bune whisky-uri. Am dedus asta din reactiile domnilor carora Peter le-a povestit cu mandrie ce alegere am facut.:)

Prin urmare, dragostea mea fata de Lagavulin s-a materializat prin achizitonarea unei astfel de sticle de whisky, vechi de 12 ani, singurul pe care l-am gasit in aeroport. Pretul, cam dublu fata de orice whisky din magazin, inca o confirmare a faptului ca am gusturi rafinate. :)) Stiu, nu intotdeauna ce e scump e si cel mai bun, dar de aceasta data pretul e pe masura calitatii si invers.

A doua mare descoperire si dragoste a fost Dashing White Sergeant si ceilidh dancing, adica dansurile traditionale/populare scotiene. Am fost la aniversarea unor prieteni de-ai gazdelor mele si acolo, evident, s-au dansat si ceilidh. Si bineinteles ca toti au vrut sa ma initieze in aceste dansuri.

Cei care ma cunosc stiu foarte bine ca nu sunt cel mai talentat om din lume cand e vorba de dans, dimpotriva, si de aceea nici nu prea ma bag. Insa de data asta mi-a placut la nebunie. I-am avertizat ca, in general, am doua picioare strangi, dar am fost chiar bunicica, pentru ca totul a fost foarte simplu. am cautat pe youtube un filmulet cu deansul asta si am gasit unul, pe care vi-l arat. Eu as fi vrut sa filmez, eram pregatita sa fac si fotografii, dar nu am fost lasat, adica nu puteam si sa dansez, si sa fac poze in acelasi timp. Si ma bucur pentru alegerea facuta. A fost extrem de amuzant si de distractiv.

PS: Intr-adevar, asa cum precizeaza unul dintre cititori, se scrie whisky, daca e scotian, si normal, whiskey daca e american. E o corectura pe care o merita Lagavulin:). Acelasi cititor spune ca se adauga apa pentru degajarea gustului. Probabil ca gazdele mele mi-au dat explicatia cea mai sanatoasa pentru mine, sugerandu-mi sa pun apa pentru a reduce taria, intrucat nu sunt obisnuita cu astfel de tarii. Multumesc pentru corectii.

Scotland, here I come!

Maine dimineata devreme plec in Scotia pentru patru zile. E... ca sa zic asa... o vizita de lucru, dar asta numai pentru doua zile, restul le voi petrece intr-o familie si sper sa ma intorc cu o multime de istorioare interesante. Inteleg ca avem si o degustare de whiskey, printre altele, iar sambata seara gazdele mele m-au invitat deja la o seara de dansuri scotiene. :)) Abia astept sa va povestesc impresiile mele, cred ca va fi o calatorie cel putin interesanta.

Pana atunci, puteti sa vedeti experienta bursierului Chevening de anul trecut in Scotia. Bogdan Munteanu de la Gandul, nu s-a limitat doar la vizita din cadrul programului, ci si-a prelungit sederea in UK cu o saptamana in Scotia. Aici sunt povestirile lui.

Pro TV Chisinau gaseste sustinere si in Parlamentul European

Maria Petre, eurodeputat roman din partea PDL, a initiat in Parlamentul European o declaratie scrisa pentru sustinerea ProTV Chisinau, arata un comunicat al PPE-DE. Declaratia indeamna guvernul moldovean si consiliul coordinator al Audiovizualului de la Chisinau (CAN-ul moldovenesc) sa prelungeasca licenta de emisie a ProTV in Moldova.

Mai mult, declaratia “invita” Comisia si statele member ale UE sa ia masurile necesaare pentru a indrepta acest abuz si o pot face in cadrul negocierilor privind noul parteneriat UE-Moldova. Adica invita la o presiune a UE asupra lui Voronin.

In ciuda faptului ca este un gest simbolic – declaratia scrisa trebuie sa adune un numar de 393 de semnaturi ca sa devina o pozitie oficiala a Parlamentului European, si ciar si asa tot simbolica ramane – este important ca abuzul autoritatilor de la Chisinau asupra unei parti a media din Moldova a devenit cunoscut la nivelul institutiilor europene. Cel putin la nivel de imagine ar trebui sa insemne ceva pentru voronin si ai lui. Veti zice ca o declaratie a PE este apa de ploaie, iar eu am aratat mai sus care este procedura si ce efect are, insa eu cred ca este un gest de sprijin fata de jurnalistii de-acolo care merita notat.

Maria Petre isi intareste gestul prin invitarea a sase studenti moldoveni in Parlamentul European, care “vor explica in aceste zile, deputatilor europeni adevarata drama prin care trec cei din generatia lor, carora le este limitat accesul la informare”.

Consiliul Coordonator al Audiovizualului, a refuzat sa prelungeasca automat licenta ProTV in Republica Moldova, care expira in 23 decembrie 2008. Justificarea CCA privind refuzul a fost ca in Codul Audiovizualului nu se prevede acest lucru. CCA i-a sugerat ProTV Chisinau sa respecte procedura legala de prelungire a licentei, adica sa astepte pana cand va fi anuntat un concurs pentru frecventa pe care emite in prezent ProTV Chisinau, spunea la vremea respectiva unul dintre membrii institutiei.

Pe de alta parte, in argumentatia celeilalte parti arata ca in Codul audiovizualului nu este prevazuta in mod expres necesitatea unui concurs pentru prelungirea licentei eliberate inainte de intocmirea codului. Totusi exista un ordin intern al CCA care restrange prevederile Codului si il interpreteaza in sensul ca si licentele emise inainte de intrarea Codului Audiovizualului in vigoare trebuie sa treaca aceeasi procedura ca si cele eliberate dupa aceasta data.

“Inchiderea PROTV Chisinau va fi un regres in contextul pluralismului deja limitat in mass media din tara si contravine angajamentelor in domeniul libertatii presei pe care Moldova le-a facut in fata OSCE”, si-a argumentat parlamentarul roman initiativa.

Va mai amintiti probabil ca si primarul liberal al Chisinaului, Dorin Chirtoaca, a sarit la vremea respective in apararea ProTv Chisinau, aratand ca institutia are un comportament "cu caracter vadit politic si se inscrie in sirul actiunilor represive intreprinse de guvernarea comunista impreuna cu satelitii sai impotriva PRO TV. Situatia devine si mai ingrijoratoare in preajma alegerilor parlamentare”.

Li se intampla si Lorzilor: Who the **** is the boss of Starbucks?

Una amuzanta de dimineata - cu cele doua ore decalaj, aici e inca dimineata. Citesc The Times si ce vad: prima stire despre lord Mandelson, Business Secretary (adica ministrul economiei) in Marea Britanie s-a infuriat pe boss-ul de la Starbucks care si-a permis aprecieri la adresa economiei UK.

Howard Schulz a spus intr-un interviu ca este preocupat de economia din Europa de Vest si in special de Marea Britanie, care se afla intr-o spirala. Reactia mai neortodoxa (sau neanglicana sa-i spun:D) a lordului Mandelson a fost ceva de genul: Cum isi permite tipul asta sa vorbeasca atat de rau despre tara asta. "Who the **** is he?". Ministrul britanic, Lord Mandelson - vedeti, si lorzii au scapari de limbaj in public, crede ca a fost o declaratie pentru a abate atentia publicului american de la situatia dezastruoasa in care se afla Starbucks, care trebuie sa isi inchida 1000 de cafenele mai putin rentabile din lume.

Cand am venit aici m-a surprins cat de multe cafenele Starbucks sunt. In Bucuresti avem vreo trei, in trei mall-uri - poate s-au mai deschis si altele, corectati-ma daca ma insel -, in timp ce aici sunt si pe peroanele garilor sau in gara. Ma amuzam la ideea ca in Bucuresti fusese la inceput oarecum fitos sa bei o cafea la Starbucks.

In Londra, cel putin, intr-o intersectie vezi pe doua dintre cele patru colturi ale strazii cafenele Starbucks, dar exista si concurenta: Cafe Nero sau Costa. Ma rog, sunt probabil mult mai multe, dar pe astea le-am remarcat succedandu-se cel mai des pe strada.

Oricum, potrivit The Times, Starbucks merge bine in Marea Britanie si acum si-a lansat si propria marca de cafea instant, tocmai pentru a-si mai creste vanzarile.

Financial Times despre coruptia din Romania

Seful biroului de la Bruxelles al Financial Times, Tony Barber, scrie pe blogul lui despre coruptia din Romania si Bulgaria si despre rapoartele de saptamana trecuta al Comisiei. Aici.

Nimic foarte spectaculos sau necunoscut. Am retinut doua idei:

• nejustificata blandete a raportului privind Bulgaria si tonul mult mai dur la adresa Romaniei
• faptul ca ministrul croat al justitiei crede ca tara lui e mai putin corupta decat altele deja membre ale UE si a insinuat evident Romania si Bulgaria. Nu sunt de acord; tocmai ce a fost ucis in strada, in toamna, un jurnalist croat - deci cum stau ei cu crima organizata?

Pe aceeasi tema, articolul din Romania Libera a lui Tom Gallagher. Merita citit.

Romania trebuie sa obtina un portofoliu important in viitoarea Comisie Europeana

Comisia Barroso - mandatul ei se termina la sfarsitul acestui an

Romania a intrat in istoria Comisiei Europene si va fi data ca exemplu de acum inainte de toti profesorii de stiinte politice si de toti cei care vor discuta despre numarul de comisari si portofoliile alocate lor. Dar este si va fi data ca exemplu negativ, din pacate, atunci cand se va vorbi despre modul artificial in care i s-a creat un portofoliu comisarului roman.

Acest exemplu ma irita la culme si de cand sunt in acest program l-am auzit de vreo cateva ori. De fiecare data formulat ceva de genul: "Ganditi-va la sarmanul comisar roman, care are ca portofoliu multilingvismul", adica un portofoliu total neimportant.

Au fost voci, si la noi si in strainatate, care au impartasit aceasta opinie. Eu cred insa ca i se face o mare nedreptate lui Leonard Orban. Oricat de neimportant pare portofoliul lui, Orban s-a straduit sa faca o treaba buna si a fost extrem de activ. Britanicii, care l-au cruticat mereu pentru inconsistenta mandatului care i s-a acordat, au revenit in presa lor in ultimii doi ani si au recunoscut importanta limbilor straine in business. Competitivitatea britanicilor pe piata europeana a muncii este redusa, pentru ca majoritatea vorbesc doar engleza, arata, la un moment dat, un ziar britanic, dar nu-mi mai amintesc care, aratand ca, totusi, Orban nu este chiar de neglijat.

Ma deranjeaza teribil ca acest comisar al Romaniei - pana la urma nu conteaza numele lui pentru cei care vorbesc despre el - sta alaturi de Butiglione atunci cand se vorbeste despre cazuri exceptionale legate de Comisia Europeana. Butiglione a fost respions de Parlamentul European pentru viziunile lui extremiste la adresa homosexualilor si a femeilor, care ar trebui sa stea la cratita, dupa parerea politicianului italian. Si fiindca nu a fost agreat de PE, Berlusconi a retras propunerea si l-a trimis pe Frattini in Comisie.

Leonard Orban a pornit cu un hadicap in munca lui la Bruxelles, desi nu merita asta. El este printre oamenii care iti pot vorbi cel mai bine despre UE si care o facea si inaintede a pleca la Bruxelles, intr-un limbaj cu totul accesibil. Doar a fost adjunctul negociatorului -sef cu UE si apoi negociator sef in perioada pre-aderare.

Imi amintesc ca aveam nevoie de niste explicatii si nu aveam numarul lui de mobil. Am sunat la numarul de la cabinetul lui, afisat pe site-ul ministerului. Era la vremea aceea secretar de stat in Ministerul Integrarii Europene. Mi-a raspuns secretara si mi l-a dat la telefon. Nu va imaginati ca e asa usor sa il prinzi la telefon pe un secretar de stat pe care nu il cunosti si nu te cunoaste personal.

Orban a fost printre putinii oameni accesibili si competenti pe UE, pe afaceri europene, care a avut mereu disponibilitatea sa explice lucrurile, in perioada aceea tulbure inainte de aderare, cand toata lumea emitea tot felul de teorii si toti isi dadeau cu parerea cum functioneaza UE si ce sanctiuni ne poate da.

L-am sunat pe actualul comisar si seara la ora 9 sau 10, fara sa imi dau seama ca e asa tarziu, pentru ca mai aparuse ceva si trebuia sa avem o reactie oficiala sau o explicatie, iar el a raspuns la telefon. Am invatat mult din explicatiile lui, marturisesc, si am mers la surse, la tratatele UE, la articolele cautate, la indicatia lui.

Mi se pare nedrept sa fie dat ca exemplu negativ - nu el personal, dar portofoliul pe care il ocupa - si sa ii fie minimalizata munca doar pentru ca guvernul de la Bucuresti a facut tampenia sa trimita la Bruxelles un om necunoscut. Vosganian a fost probabil recompensat pentru umilinta respectiva cu postul de ministru de finante, dar Orban a trebuit sa traga acolo ponoasele pentru greseala Bucurestiului. Prima dintre ele? Alocarea unui portofoliu smuls cu greu din altul. Se vorbea la vremea aceea despre un portofoliu pe migratie, luat din atributiile lui Frattini, dar evident ca dupa balbaiala Bucurestiului o astfel de optiune a fost scoasa din calcul.

Si cand te gandesti ca Meglena Kuneva, comisarul bulgar, a primit protectia consumatorului, portofoliu care a ajutat-o sa se impuna la Bruxelles, in opinia publica.

De aceea spun ca in noua Comisie - care cine stie dupa ce formula va fi constituita, Nisa sau Lisabona - daca vom avea un comisar, Bucurestiul trebuie sa negocieze pentru un portofoliu mai puternic. Surse de la Bruxelles imi spuneau ca Romania are mari sanse sa prinda un portofoliu "cu o componenta financiara". Avem nevoie de un portofoliu "greu", sau cat de greu poate obtine Romania.

Orban este un om super-calificat, un om muncitor si decent si cred ca este nedrept ca a intrat in istoria Comisiei ca detinator al unui portofoliu inventat fortat pentru el. Desi nu trebuie minimalizata munca lui, multi considera ca multilingvismul nu e demn de un portofoliu.

Romania a reusit o noua performanta negativa, a dat-o in bara inca de la prima numire de comisar. Poate ca noul guvern va reusi sa stearga aceasta imagine. Insa imi si imaginez nebunia care va urma si toate speculatiile, variantele si confruntarile intre partidele coalitiei pentru numirea noului comisar european.

Daca as fi in locul lor, l-am mentine pe Orban: e calificat, are deja experienta si, teoretic, este independent politic. Ar fi o buna dovada de democratie si o alegere inteleapta.

Domnule ministru de finante austriac va inteleg ingrijorarea, dar...

Vizita ministrului austriac de finante in regiunea noastra a fost un fiasco, spune presa austriaca citata aici, de Wall-Street.ro, care acuza de aroganta tarile din estul Europei, printre care si Romania.

Dupa ce bancherii austrieci l-au trimis pe ministrul lor la UE pentru o discutie exploratorie - adica constituirea unui fond destinat salvarii bancilor din Europa de Est - si in Italia si Grecia, alte doua tari cu mare expunere a bancilor pe pietele din estul continentului, sa faca o alianta si ca vocea lor sa fie mai puternica atunci cand merg cu jalba-n protap la Bruxelles, saptamana trecuta ministrul Josef Pröll a venit si pe la noi prin regiune.

Tarile est-europene nu par dispuse sa ajute bancile austriece de pe teritoriul lor in cazul in care ar avea probleme, iar statul austriac nu are resursele necesare pentru a recapitaliza si bancile din Est.

Romania ar putea pune umarul consistent la falimentarea Austriei, in conditiile in care patru mari banci de pe piata - Reiffeisen, Erste, Volksbank si Unicredit - sunt austriece, iar Romania are probleme cu deficitul mare de cont curent si cu marele grad de indatoarare al populatiei, mai ales la creditele in euro.

Cum tarile vizitate de ministrul austriac nu au aratat deschidere in a interveni pentru salvarea bancilor, daca statul austriac va face asta, atunci ar putea ajunge la faliment.

Cand a aparut pentru prima data ideea austriaca, italiana si greceasca de a solicita solidaritatea statelor UE in a aduna 150 de miliarde de euro necesare salvarii bancilor din Est l-am intrebat pe profesorul meu, Jim Rollo - un super-economist si o personalitate de referinta nu numai pentru guvernul britanic, dar si pentru Bruxelles - cum vede o astfel de idee si ce ar fi de facut?

Nimeni nu pre are lichiditati pentru infiintarea unui nou fond european, pentru a salva, de fapt, bancile austriece, italiene si grecesti care s-au extins supraproportional fata de marimea lor intr-o zona din care, pana acum un an au scos un profit frumusel.

Jim spunea ca ar fi varianta ca filialele romanesti sa fie capitlizate de stat, ca lender of last resort, dar cu conditia ca banii sa ramana in tara, sa se deblocheze creditarea, nu sa mearga in Austria. Mai spunea si despre varianta ca statul sa cumpre actiuni la aceste banci sau sa le cumpere inapoi de la bancile-mama.

Citeam zilele trecute ce spunea guvernatorul Isarescu in contextul discutiilor despre un imprumut extern al Romaniei, el pare cam suparat pe banci. Asa am citit eu printre randuri si pot sa ma fi inselat.

Banii din imprumutul extern (care presupun un cost de cateva sute de milioane pe care Romania le va suporta in viitor) ar finanta si un deficit de cont curent mare din cauza imprumuturilor sectorului privat. Iar in cadrul acestuia, un numar redus de banci si corporatii sunt cei mai mari datornici.

In 2008, sectorul privat detine 2/3 din datoria externa a Romaniei, adica vreo 46 de miliarde de euro din 70, iar 40% sunt imprumuturi pe termen scurt.

"Cum ar fi ca o banca centrala sau un guvern sa se imprumute? Ca sa ce?... Sa acopere un gol de finantare al sectorului privat care nu se stie cat de mare este? (...) La un acord apar costuri de sute de milioane de euro, care se vor resimti in viitor. Cineva le va plati?", a spus guvernatorul BNR.

Pai noi, la un moment dat in viitor. Cine stie cu ce datorie se vor naste copiii nostri? Am citit ca bebelusii britanici se nasc cu o datorie de 17.000 de lire deja.:)

Cred ca austriecii sunt suparati si probabil ca este normal. Au acordat in regiune credite de peste 300 de miliarde de euro. Pe de alta parte, chiar daca statele din regiune nu au avut probleme cu sistemul bancar pana acum, asta nu inseamna ca au fost scutite de criza. Se vede si in Romania, in numarul de someri - care a ajuns la 445.000 - in chinurile in care se naste bugetul.

Romania are problemele ei si din cauza asta e o zona problematica pentru bancile austriece.

"Romania este o zona problema pentru bancile din Austria care functioneaza acolo, din cauza gradului crescut de indatorare a populatiei, mai ales in moneda straina. Astfel, potrivit unui studiu, 32% din gospodariile din Romania platesc lunar credite in valoare de 30% din venitul lunar. In plus, ratele creditelor in euro au crescut foarte mult din cauza deprecierii leului", arata Die Presse citata de Wall-Street. La noi, fiecare al treilea leu este cheltuit pe credit.

Cred ca toate comentariile presei austriece, de genul "Tarile Estului european sunt foarte mandre de performatele lor economice si sunt ferm convinse ca pot evita criza", sau impresia ca reactiile partenerilor europeni au fost pana acum "oricum, numai prietenoase nu" sau ca au manifestat "un dezinteres fatis" trebuie privite intr-un context.

Nu cred ca o tara precum Romania mai poate trai cu ideea ca nu va fi afectata de criza, daca a avut anul trecut o crestere economica de 7.9%. 2008 reprezinta trecutul, iar 2009 va fi crucial si dur, foarte dur, nu numai in Romania, ci in intreaga Europa.

Nu stiu care e solutia, domnule ministru austriac, dar...

Would you be my Valentine?

Pun pariu ca asta scriau cei doi tipi pe care ii priveam in tren, pe drumul Londra-Brighton. Sau poate adaugau doar o semnatura, pentru ca felicitarile de Valentine's Day sunt deja scrise cu tot felul de texte, pentru a-i ajuta pe cei mai putin inspirati.

Cand eram un pic mai tanara si mai cinica mi se parea extrem de caraghioasa si ridicola si siropoasa ziua asta de 14 februarie. Nu ai nevoie de o zi anume sa iti dai seama, sau sa iti reamintesti sau sa arati ca iubesti. Ce porcarie!, spuneam plina de dispret la adresa celor care se gandeau sa ia o ciocolatica sau un ursulet de plus iubitei sau iubitului. E o noua modalitatea de a-i face pe oameni sa consume, sa cheltuiasca si unii sa faca profit de pe urma lor.

Asa o fi, sunt de acord cu toti cei care spun si gandesc ceea ce gandeam si eu, dar cred ca lucrurile sunt mai nuantate. Vazandu-i pe cei doi tipi in tren scriind felicitarile alea, m-am gandit ca totusi e bine sa existe o astfel de zi.

E bine sa existe o zi in care domnii sa isi aduca aminte ca iubitele sau sotiile lor sau amantele sau femeia care le e alaturi are nevoie sa auda ca e iubita. Unii o spun mai des, altii mai rar si unii chiar deloc, considerand ca iubirea e demostrata prin gesturi, ce sens are sa devina siroposi si s-o si spuna. Ei bine, de Sfantul Valentin, iubitii nostri sunt asa cum ni-i dorim: mai atenti. Simplul fapt ca cei doi - unul cam de 27-28 de ani, celalalt trecut de 40 - scriau acele felicitari, aveau un buchet de flori si erau suparati ca trenul avea intarziere m-a determinat sa imi spun: bine ca exista Sf. Valentine!

Ce m-a surprins aici, desi nu era cazul, ca asta e o sarbatoare pe care ei o au de atat de mult timp, este faptul ca am vazut barbati maturi, trecuti de 40-50 de ani care cumparau bombonele si felicitarile pentru Valentine's Day. In Romania ii vezi mai degraba pe tineri facand asta, nu si pe tatii lor.

In fata mea la coada, ca m-a cuprins si pe mine febra acestei sarbatori si i-am trimis iubitului meu o felicitare, erau vreo 3 domni trecuti tinerete. As spune mai degraba ca erau cam in preajma varstei crizei mijlocii. Acum nu stiu daca luau baloanele si bombonelele pentru sotie sau amanta, dar important e ca se gandeau sa faca acest gest siropos pentru femeia importanta din viata lor.

M-am intrebat cam cat vor castiga anul asta comerciantii in urma acestei sarbatori si voi incerca sa urmaresc cifrele, cel putin in Marea Britanie. Chiar daca e criza, iar britanicii sunt chiar speriati de ea, ceva banuti tot gasesc pentru a cumpara un cadou persoanei iubite.

Restaurantele ofera meniuri speciale pentru sambata seara, magazinele se intrec in a-i atrage pe clienti. Totul e rosu, totul e plin de inimioare.

Un magazin de decoratiuni interioare si de obiecte de bucatarie te invita sa "topesti inima fiintei iubite" de Valentine's. Cu ce? Poate o tigaie, niste forme de copt briose sau niste forme de prajituri inimioare.

Magazinele de carti si DVD-uri iti fac oferte romane de dragoste si clasicele filme pentru indragostici, comedii romantice. Love is in the air. Si baloane, multe baloane si ursuleti.

"Be Mine Forever" te indeamna un ursulet din ciocolata, "I Love You" iti spune o maimuta cu aceeasi consistenta. Hmmm, too much sweetness for me! Risc sa ma imbolnavesc de diabet.

Cam asa arata un magazin in care gasesti tot ce ti-ar trece prin cap pentru St. Valentine.L-am fotografiat de la distanta, pentru ca atatea inimi la vedere mi-au parut periculoase. :D

Ce tara e Anglia asta?

Cred ca asteptarile mele in ceea ce priveste Anglia sunt foarte mari si imi place atat de mult aceasta tara, incat atunci cand se intampla ceva neprevazut, nu imi revin din surpriza. Intai a fost zapada, vineri a fost semnalul pentru trenuri, in apropiere de Haywards Heath.

Englezii astia iti rezerva tot felul de surprize. Am plecat din Londra spre Brighton cu un tren expres de Gatwick, un tren rapid care face legatura intre London Victoria-Gatwick-Brighton. Am ajuns in gara cu 8 minute inainte de plecarea trenului, am alergat pe niste tocuri de 10 cm (ma intelegeti, azi am avut intalniri la Camera Lorzilor, printre altele, si mi-am pus tinuta business) si am prins trenul. Ca de obicei, cu 3 minute inainte de plecare - ideea e sa te urci in ultimul vagon, ceea ce teoretic am intotdeauna timp, si apoi sa mergi prin tren pana in vagoanele de clasa a doua unde gasesti loc.

Buuun, deci alerg dupa trenul de 18.32, pleaca la timp si dupa nici 10 minute se opreste. Nu prea stii ce se intampla, ca nici conductorul habar nu are. Porneste din nou, se opreste alte 10 minute, timp in care vocea din difuzor isi cere scuze pentru inconvenientele create. N-as fi vrut sa fiu in pielea celor care mergeau la aeroport sa prinda un avion si incepusera, dupa alte 20 de minute de stat, sa se impacienteze. In sfarsit, ajungem la Gatwick.

Pleaca trenul din Gatwick si, la un moment dat, se opreste in camp. Si stam acolo pret de vreo doua ore. Din difuzoare se aude un anunt: sunt probleme cu semnalul pentru trenuri la Haywards Heath, avem multe trenuri in fata care sunt oprite si nu se stie cand vom pleca mai departe. Eram cam la o jumatate de ora de mers de aceasta localitate.

Intre timp, vedem pe sine paralele alte trenuri, stand. Unul dintre ele merge spre Brighton si imi spun suparata ca n-am facut mare branza fugind dupa un tren expres, pentru ca cel obisnuit ajunge inaintea trenului meu. Cand colo, ce vad: ca trenul de pe linia alaturata incepe sa mearga in directia din care a venit, nicidecum inainte. Imi spun satisfacuta ca, totusi, am ales o varianta buna, mai ales ca ne punem si noi in miscare. In directia destinatiei noastre.

Ajungem, in sfarsit, in Haywards Heath, iar jumatate dintre calatori coboara aici. Imi scot castile din urechi si aud un nou anunt: sunt in continuare probleme cu semnalul si in fata garii s-au pus la dispozitie autobuze care sa parcurga distanta ramasa pana la Brighton. Sau putem astepta in tren, pana la remedierea situatiei, dar nu se stie cand se va intampla asta.

Coboram si mergem sa prindem un autobuz. Ei bine, autobuzul era aproape plin, ne punem la coada - eram cu o colega, care imi repeta neincetat ca e vineri, 13 - si evident ca ultimii oameni acceptati in autobuz, pe locuri, au fost cuplul din fata noastra.

Asa ca ajungem primele la coada, in asteptarea celui de-al doilea autobuz. Il intrebam pe unul dintre tipii de la gara care coordona situatia cand vine al doilea autobuz. "Nu stiu, asteptati", vine raspunsul. Il intrebam cat face pana la Brighton, ca sa calculam - in eventualitatea ca e un singur autobuz - cat avem de asteptat. Face 40 de minute dus, 40 intors. Adica mai bine de o ora de stat in frig. Dupa ce inghetasem bine in tren, acum mai aveam de stat o ora si 20 de minute in vant, afara.

Ii propun colegei mele sa luam un taxi. Tipul din spatele nostru de la coada ne aude si ne zice ca s-ar asocia cu noi la un taxi. Ne mai gandim, mai stam 10 minute sa vedem daca totusi nu vine autobuzul, dar nici urma.

Asa ca ne propunem sa luam un taxi. Prindem unul, in final, si ni se alatura un alt tip, urmatorul la coada. Suntem 4 si il intrebam pe sofer cat ne costa cursa pana la Brighton. Vreo 35 de lire e raspunsul. A costat 32 de lire si astfel am venit pana aici pe mai putin de 10, insa sunt bani dati in plus, ca biletul de tren acoperea tot drumul. Dar, cel mai grav, calatoria a durat peste 4 ore. Si nu trebuia sa ne ia mai mult de 52 de minute.

E incredibil cum ceva neprevazut da totul peste cap aici si nu reusesc sa rezolve repede situatia. Si chiar daca gasesc solutii alternative - cum a fost autobuzul - cum poti sa pui la dispozitie un singur autobuz pentru calatorii unui tren cu 8 vagoane, care era plin, ca se intorceau navetistii de la Londra?

Si, evident, mi-am amintit de zapada de la inceputul lunii, cei 10 cm care m-au impiedicat sa ajung la Haga. Stiti de ce au fost blocati? Pentru ca ei, atunci cand a inceput sa ninga, nu s-au gandit sa scoata utilajele din garaj, iar dimineata usile acestuia erau blocate... de zapada si utilajele nu au putut fi scoase. Mai mult, masinile si autobuzele nu au cauciucuri de iarna, pentru ca nu merita investitia.

Si m-a mai amuzat cand i-am vazut cum curatau zapada. Asta s-a intamplat saptamana trecuta, cand zapada a sud-vestul Angliei.

Era un reportaj la tv, un reporter trimis in viscol care statea pe o sosea in camp si spunea: "Vedeti, ninge in continuare, bate vantul si plimba zapada, iar utilajul care a trecut pe-aici acum 10 minute, il vedeti in departare, a lucrat degeaba, pentru ca in urma lui s-a asezat din noua zapada". Noi, eu si colegii mei, europeni de pe continent, ne intrebam ce e in capul lor de scot utilajele pe ninsoare. Macar atat ar trebui sa stie si ei ca bagi utilajele dupa ce se opreste ninsoarea, ca altfel e munca in zadar. Asa cum constata acel reporter. Uneori britanicii astia par tare neajutorati si neindemanatici.

Raportul Comisiei Europene pe justitie - asa si? Am obosit...

Comisia Europeana a prezentat joi raportul intermediar pe justitie, acel document pur factual cu ce s-a facut si ce mai trebuie facut, evident fara indicarea unor masuri ulterioare impotriva Romaniei in caz de neconformitate. Un raport tehnic, daca vreti. Daca se astepta cineva la o sanctiune, se insela amarnic, decizia politica se ia in vara.

Este primul raport din ultimii 3 ani despre care nu scriu, pentru ca aici, in Anglia, sunt mai degraba student decat jurnalist. Si va marturisesc ceva: urmaresc rapoartele astea din 2005 si am obosit. Vad ca si voi, cititorii, ati obosit, dupa numarul de citiri pe care il are pe HotNews.ro articolul pe acest subiect si din comentarii. Am observat asta inca din iulie 2008, de la raportul anterior.

Pentru mine ca jurnalist pe afaceri europene este intotdeauna un eveniment important, de obicei sunt la Bruxelles, scriu analize, fac anticipari, vorbesc cu surse, incerc sa obtin documentul sau informatii din el, ma straduiesc sa dau cat mai repede informatia oficiala, adica sunt niste zile de munca intensa. Si am obosit, m-am saturat sa citesc limbajul bruxelles-ez, care evalueaza progresele - care or fi ele? - si face recomandari.

Cand am citit acest raport, de joi, mi-am zisdin nou: asa si? Stiam ca lucrurile stau prost, ca cei de la Comisie au considerat ca nu s-a facut nimic din vara, pentru ca a urmat perioada electorala si asteptau sa vada daca PSD intra la guvernare si care va fi soarta lui Daniel Morar in prima instanta. Am sris pentru HotNews.ro cum se vedea lupta anti-coruptie de analisti si de oameni de la Bruxelles, il gasiti aici. Vi-l recomand pentru opiniile diverse de acolo, am vorbit cu cei de la Economist Intelligence Unit, care mi-au trimis un raport, cu Stratfor, din SUA, cu analisti romani si straini si opiniile sunt cat se poate de variate. Erau doar analize si anticipari. Care a fost realitatea?

Bun, Morar a fost pastrat in fruntea DNA, Predoiu in fruntea Ministerului Justitiei - ministrul a fost bine vazut la Bruxelles, dupa catastrofalul Chiurariu care a avut o relatie foarte dificila cu cei de la Comisie, care l-au considerat un pusti impertinent si fara argumente -, dar noul Parlament a votat impotriva trimiterii lui Nastase in judecata. Din nou.

Asa ca evaluarea Comisiei, facuta pana in 15 ianuarie 2009, a tinut cont de asta. Bruxelles-ul a cam lasat tonul diplomat la o parte. Ca si in vara, capul rautatilor este Parlamentul, premiantii sunt DNA si ANI (Agentia Nationala pentru Integritate), iar CSM pare sa-si fi imbunatatit un pic imaginea in fata Comisiei, care noteaza ceva progrese.

• Ritmul progreselor nu a fost mentinut.
• In ciuda unor "semnale pozitive" in reformarea justitie, rezultatele "sunt dificil de demonstrat".
• Guvernul a finalizat Codurile - penal, civil, de procedura penala si de procedura civila - numai ca ele nu sunt votate de parlament.
• Intentiile CSM de a-si asuma intr-o mai mare masura reformarea justitiei "sunt incurajatoare", dar ele trebuie transpuse in fapte.
• ANI si-a construit un istoric operational de cazuri, care trebuie mentinut, dar institutia mai are nevoie de resurse umane si logistica.
• "In majoritatea celorlalte domenii, deficientele identificate in iulie de Comisie sunt de actualitate". Treducere: nu ati facut aproape nimic in lupta impotriva coruptiei la nivel inalt. Totusi, Comisia remarca faptul ca DNA a trimis in justitie 16 cazuri importante in prioada mai-noiembrie 2008 si noiembrie-ianuarie este un interval in care au fost trimisi in judecata un vice-premier, un fost ministru al muncii, un fost premier si trei parlamentari.
• Parlamentul trebuie sa imbunatateasca gestionarea cazurilor de coruptie la nivel inalt si sa permita anchetarea tuturor cazurilor relevante de catre autoritatile judiciare.

Am crezut pentru multa vreme ceea ce imi spuneau sursele mele din Comisie si de la Bruxelles: Comisia nu vrea capul lui Nastase pe tava, vrea sa vada ca fosti demnitari sunt trimisi in judecata, pentru a-i descuraja pe cei in pozitii inalte in stat sa se creada deasupra legilor. Pozitia oficiala a Comisiei este aceeasi: nu ne intereseaza persoane, ne intereseaza ca marii corupti, iar voi stiti care sunt, sa ajunga in tribunal pentru a avea un verdict, fie el vinovat sau nevinovat. Dar justitia trebuie sa isi urmeze cursul, Parlamentul nu se poate substitui unui tribunal.

Dupa ce am citit ultimul raport si ma gandesc ca au fost trimisi fosti ministri in judecata, totusi, singurele cazuri care s-au impotmolit in Parlament au fost cele ale lui Nastase si Mitrea. Iar acum, de ultima ora, cu noua Parlament, al lui Nastase. Iar Comisia atrage atentia legislativului pentru aceasta atitudine. Deci e vorba despre Nastase. El a devenit un caz. Atunci cand parlamentarii vor face ceea ce trebuie - nu conteaza ce avize a dat Senatul anul trecut, in cazul Pacuraru, de exemplu - abia atunci Comisia va fi multumita. Faptul ca Nastase e protejat de colegii lui reprezinta evidenta ca lupta anticoruptie la nivel inalt nu e ceea ce trebuie.

Nu am vrut sa scriu despre acest raport, dar iata ca am facut-o. Am obosit, repet, m-am saturat sa citesc aceste documente si sa observ mici diferente de la un raport la altul. Si cred ca ati obosit si voi, se vede asta din interesul pe care il aratati fata de stirile cu acest subiect. Ma orientez dupa accesarile pe HotNews.ro, dupa citirile de pe ziare, varianta on line, dupa comentarii si numarul lor.

Sunt probabil printre cei care isi doresc cel mai tare ca Bruxelles-ul sa ridice monitorizarea pe justitie la vara. Ma enerveaza ca suntem tratat ca un stat-problema in UE, din moment ce suntem monitorizati, dar in tara se mai misca ceva doar cand iti da Comisia cu rigla peste degete.

Dar vreau sa se ridice dintr-un motiv mult mai egoist: am obosit sa tot scriu despre rapoartele astea. Sunt chestiuni mult mai importante in relatia Romania-UE, in modul in care ne elaboram pozitiile pe tot felul de probleme, dar astea nu intereseaza pe nimeni. As vrea sa stiu care e contributia Romaniei la pozitia UE pe care o va prezenta Uniunea la summitul G20 de la Londra din aprilie. Mai intereaza pe cineva subiectul?

Toata lumea scrie despre UE-Romania cand sunt rapoartele. Iar dupa ce citesc aceste documente prima reactie este: asa si? O luam de la capat, cu intrebari incomode adresate politicienilor de la Bucuresti, cu explicatii suplimentare din partea Bruxelles-ului, iar in doua zile subiectul se stinge, pana la urmatorul raport cand ne infierbantam din nou. Dar intre timp, ritmul progreselor e diminuat sau ele lipsesc cu desavarsire.

Cat de complicat e divortul unui cuplu binational?

Criza financiara duce la tot mai multe divorturi ale unor cupluri "globalizate", daca imi permiteti sa inventez acest termen: adica cei doi soti au nationalitati diferite, locuiesc intr-o tara straina, au bunuri in alta, iar copiii lor studiaza intr-o a treia tara. Divortul unui astfel de cuplu devine foarte complicat, din lipsa armonizarii legilor divortului in lume. O armonizare, de altfel, imposibila avand in vedere civilizatii diferite si sisteme juridice diferite.

The Economist face aceasta analiza si, pentru cei care nu veti avea rabdarea sa cititi in original textul - care e foarte lung - extrag o serie de idei care mi-au atras atentia.

Inainte de asta insa imi amintesc ca Bloomberg scria acum o luna ca dimpotriva, criza economica descurajeaza divorturile, pentru ca preturile activelor familiilor au scazut si niciunul nu vrea sa imparta ceva de valoare mica, pentru a se alege practic cu nimic.

In tabelul de mai jos, The Economist sintetizeaza situatia si arata unde e mai bine sa divortezi, in fucntie de ce te intereseaza: custodia copiilor, acordurile premaritale, impartirea bunurilor, pensiile alimentare sau costurile si durata procedurilor.

Se pare ca masivele concedieri din City au dus la probleme in cupluri care isi permiteau in trecut un standard de viata ridicat, iar dintre familiile de oameni bogati care divorteaza, in general unul dintre parteneri este strain. In conditiile astea conteaza unei are loc divortul, pentru ca fiecare tara pune accentul pe alte elemente.

Impartirea averii

• In ANGLIA ar fi ignorat un contract prenuptial, iar Curtea ar fi tentata sa acorde o mai mare importanta nevoilor imediate, astfel incat averea cuplului va fi impartita, indiferent daca a fost facuta in timpul casatoriei, sau inaite sau este o mostenire.


• In FRANTA, Curtea ar fi mai atenta la comportamentul avut de cei doi soti, daca vreunul a fost infidel. Un divort tipic stabileste o alocatie pentru sotie pentru cel mult 8 ani, iar prevederile contractului prenuptial sunt obligatorii. In ceea ce priveste averea, este impartita doar partea acumulata in timpul casatoriei.


• In AMERICA legea difera de la un stat la altul. Majoritatea exclud de la impartirea averii bunurile acumulate inainte de casatorie (exceptii: Michigan si Colorado) si mostenirile (exceptii: Massachusets si Oregon). In majoritatea contractele prenuptiale sunt luate in considerare de judecatori, dar nu si in Alaska. Curtea accepta ca motiv "diferente ireconciliabile", dar cazul New York-ului e diferit.


• In NEW YORK divortul este cam costisitor, pentru ca judecatorul ar putea decide ca unuia dintre parteneri sa ii revina o parte din averea viitoare a celuilalt, atunci cand
  acesta are o profesie buna in urma unui MBA sau a facultatii de medicina. Se considera ca astfel de studii au fost posibile gratie unui efort comun al cuplului. Mai mult, partenerii trebuie sa semneze un acord de separare, atlfel Curtea are nevoie de dovezi care sa demonstreze agresivitate, adulter sau abandon.


• Ascunderea unor bunuri este posibila in statele americane, pentru a evita impartirea lor la divort, cu exceptia CALIFORNIEI, care cere transparenta totala. La polul opus sunt AUSTRIA sau JAPONIA unde nu exista transparenta si cei doi parteneri nu sunt obligati sa dezvaluie toate bunurile detinute.

Custoria copiilor

Banii si copiii merg in directii diferite, apreciaza The Economist. Tarile care favorizeaza partenerul mai bogat, in general barbatul, in privinta averii, sunt mai stricte in ceea ce priveste custodia copiilor si o acorda mamei.

Legile atat de diferite de la o tara la alta au dus la aparitia multor cazuri de rapire a copiilor de catre un parinte, iar in general, mai precis in 68% din cazuri mama este cea care rapeste copilul.

Legal, exista Conventia de la Haga, semnata in 1980, care spune ca un copil rapit trebuie redat parintelui care traieste in jurisdictia in care a trait copilul anterior divortului. Multe tari nu au semnat insa aceasta conventie, de aceea le este greu anumitor parinti sa isi recupereze copilul luat de partener si dus in tara sa natala.

• Tarile musulmane - cu exceptia Turciei si Bosniei - nu au semnat aceasta conventie. Potrivit traditiei, un copil mai mare de 8 ani este crescut de tata, nu de mama.


• Nici JAPONIA nu a semnat conventia, asa ca tatii straini nu prea au sanse sa isi recupereze copilul facut cu o japoneza. Japonia da semne ca ar semna acest document, dar el nu se aplica retroactiv.


• Urmeaza sa semneze conventia Rusia, India si China


• Honduras nu respecta prevederile Conventiei de la Haga, in timp ce alte noua tari: Bulgaria, Brazilia, Ecuador, Chile, Mexic, Germania, Grecia, Polonia si Venezuela au indicat semne ale incalcarii conventiei.


• Cat despre America, judecatoriinu par sa fi auzit de aceasta conventie, cu exceptia unor din state precum Florida, California sau New York.

Pe de alta parte, din cauza acestor diferente, este normal ca partenerii dintr-un cuplu binational sa caute sa intenteze divort acolo unde lege este in favoarea sa. UE - unde o cincime din cele 875.000 de divorturi anuale sunt binationale - a incercat reglementarea pentru a impiedica aceasta tendinta.

Bruxelles II, introdus in 2001, stabileste regula ca primul tribunal caruia i te adresezi pentru divort sa fie cel care judeca respectivul caz. Asa ca sotii europeni s-au luat la intrecere care sa intenteze primul divortul. Un avocat specializat in dreptuil familiei spune ca acest sistem nu incurajeaza reconcilierea sau rezolvarea situatiei in afara tribunalului si ca un caz poate fi pierdut doar pentru ca celalalt sot a avut inspiratia sa intenteze divort cu cateva minute mai devreme.

Ca sa evite astfel de cazuri, UE a mai dat o reglementare, Roma III, care incearca sa stipuleze ca o casnicie trebuie terminata dupa regulile legii care a guvernat-o la inceput. Adica daca te-ai casatorit intr-o tara, dupa acel sistem judiciar trebuie judecat divortul. Exista insa probleme cand sistemele sunt foarte diferite. Este dat exemplul - care se practica - curtilor olandeze si al celor nord-europene. Daca, de exemplu, un cuplu de francezi divorteaza in timp ce partenerii muncesc in Olanda, curtea olandeza aplica legea franceza. Este insa o chestiune complicata si se pune intrebarea cum ar putea o curte suedeza sa aplice sharia, de exemplu, unui cuplu de musulmani din Arabia Saudita stabilit in Suedia.